Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea

fragment din povestirea Zece

(...) Cad de ceva vreme și, vă spun, groapa asta n-are fund. În orice caz, eu, unul, n-am să-l caut. Nu mă plictisesc deloc aici așa, în cădere.

Sau mai degrabă plutire.

Întâi a fost cădere, pentru că vedeam pereții trecând pe lângă mine din ce în ce mai repede, iar când lumina a încetat să existe, au devenit zgomot de fond, ca huruitul frigiderului din camera de cămin de la facultate, de care deveneam conștient doar când se oprea și era înlocuit de liniștea care, în logica asta inversată, devenea eveniment, în loc să fie rutină. Asta-i partea, n-aș spune bună, dar neutră. Cea rea a fost frica instinctivă de impact, de sfârșit violent – pentru că, vedeți, n-am fost de la început sigur de absența fundului. Frica asta e tare păcătoasă și nu se dă ușor bătută. Gândiți-vă la cei ce sar (cad/sunt aruncați) de pe clădiri, se spune că inima li se oprește înainte de a se zdrobi de caldarâm sau că fac pe ei în zborul lor funest. Mie nu mi s-a întâmplat nici una, nici alta (poate mă pregătiseră cele două déjà vu-uri?). Neimportant; revenind, situația acestor oameni diferă de a mea: lor le este cunoscută distanța până la oprire (nimeni n-a depășit vreodată caldarâmul), iar cu distanța asta pot calcula cât mai au de trăit sau cât mai au până să moară, fiecare cum preferă. Cu ce știu acum, aș zice cât vor fi chinuiți de ea, de frica impactului. Pe când eu habar n-am, iar asta este și în avantajul, dar și în dezavantajul meu. Dezavantajul e evident — incertitudinea ne înconjoară de la naștere, dar n-o asimilăm, nu putem trăi cu ea, ne chinuie, vrem să știm, chiar dacă nu putem controla. Îi ajută cu ceva pe cei care cad că știu exact când și cu ce viteză vor lovi asfaltul? Pot ei schimba finalul sau măcar parcursul către el? Nu. La sfârșit, orice ar face, organele interne li se vor dezintegra și vor bălti unele în altele. Dar se simt mai bine știind. Pe de altă parte, avantajul incertitudinii e speranța. Ești pisica lui Schrödinger până cineva (cine?) forțează din exterior realitatea într-o direcție sau în cealaltă. În orice caz, după suficient de mult timp, totul devine zgomot de fond, nu-l mai auzi și te ocupi de altele.
Timp, timp și iar timp. Timp-plutire: secunde-plutire, minute, zile, săptămâni, luni, ani-plutire. Aici, unitățile astea de măsură nu înseamnă nimic; poate doar o amintire. Un an-plutire este egal cu o secundă-plutire sau cu zero. În cădere, prinsesem ceasul atârnat de funie și, orice i-aș fi făcut, limbile nu se mișcau. Sigur, ar putea exista o explicație rațională a refuzului ceasului de a-și îndeplini funcția dar, am stabilit deja, căutarea ei ar fi fost inutilă. Așa că l-am aruncat și am în continuare treizeci de ani. Divaghez iar. E din cauză că mintea îmi funcționează altfel; eram obișnuit să o localizez în cap, iar acum o simt lățită în tot spațiul ocupat înainte de corpul fizic; odată eliberată de vechile constrângeri, lucrează fulgerător și poate face orice.
Corpul mi-a dispărut de mult, sunt o prezență eterică. Nu spun că nu mai există, dar, la nevoie, mintea asta nouă îl poate reface după cum îi cer – și atunci de ce mi-ar mai păsa de celălalt? „Aș dori un maxilar diferit!“ „Ce-ai zice de al lui Robert Redford?“ mă întreabă ea. „Iată-l, a trebuit să ajustez puțin, și vine la pachet cu părul blond, e bine?“ „Da, e bine.“ „Aș vrea să învăț să dansez“ îi spun, „întotdeauna i-am invidiat pe oamenii care o fac, veseli și liberi, fără să dea doi bani pe ce cred alții. Mă poți ajuta?“ „Cum să nu, uite așa, cu pas ezitant, întâi lateral, cu ridicare și coborâre, față-spate și așa mai departe, în pătrățele, la dreapta și la stânga, cu și fără rotație, și gata, acum poți dansa un vals lent, îndrăznește, nu e greu, bravo, acum un vals vienez, tango, foxtrot, samba, salsa, rumba, rock-and-roll.“ Le-am învățat pe toate, doar nu mă grăbeam nicăieri. Și știți ce? După ce am știut pașii tuturor dansurilor, mi-am dat seama că prefer să mă mișc pur și simplu, fără reguli, să mă zgâlțâi într-o relație tot mai slabă cu ritmul muzicii, având grijă să nu mă lovesc de pereți. Dacă se întâmpla asta, sufeream un șoc și-mi lua ceva să-mi refac starea, ca atunci când te trezești dintr-un vis plăcut și nu știi cum să faci să te întorci mai repede acolo, doar că aici chiar mă puteam întoarce. Brusc, mi-am dat seama că umplusem un gol pe care-l purtam în suflet și că aveam tot timpul-plutire din lume pentru a le umple pe toate. Mai conta acum? Păi, și da, și nu, cel puțin până nu mă prăbușeam într-o realitate, oricare ar fi fost ea.

Și m-am pus pe treabă:

nu-mi plăcea întunericul, negrul e tern și ucide creativitatea, așa că l-am schimbat în alb, iar acum pluteam într-o beznă de un alb orbitor;

am învățat la repezeală câteva limbi străine, printre care și japoneza; când am considerat că o stăpânesc suficient de bine, am susținut un monolog în stilul kamishibai, cu un singur carton (pe care am desenat un cerc), în fața unui public inexistent, care s-a strâns în număr mare să mă vadă;

am scris trei cărți: două de proză și una de poezie; cărți frumoase, pe care nu le-a citit nimeni, dar ale căror recenzii pozitive îmi umpleau cuminți alte goluri din suflet;

am mers pe motocicletă prin beznă (pentru asta i-am schimbat înapoi temporar culoarea în negru), cu farurile stinse și la viteză maximă;

Și câte n-am făcut…

odată am stat și am privit câteva zile-plutire cum ploua, mărunt sau torențial, eu, care nu puteam suporta ploaia;

altădată, am rezolvat un puzzle de treizeci de mii de piese, folosindu-mă doar de simțul tactil, care mi se ascuțise ca o sabie Masamune;

am spart seiful unei bănci, fără să fiu prins (deși îmi doream, dar n-a venit nimeni);

am urcat toate cele paisprezece vârfuri de peste opt mii de metri – Everest, K2, Kangchenjunga, Lhotse, Makalu, Cho Oyu, Dhaulagiri, Manaslu, Nanga Parbat, Annapurna, Gasherbrum I și II, Broad Peak și Shisha Pangma (mi s-a părut mai greu să le învăț numele decât să le urc) –, fără oxigen și șerpași (n-aveam de unde să-i iau);

m-am botezat singur în apa Iordanului;

am studiat ceasornicăria și manufacturarea mobilei (întotdeauna mă întrebasem cum se curbează lemnul dintr-un scaun Thonet).

Unele dintre întreprinderile acestea îmi reușeau mai ușor, altele mai greu – mi-au trebuit o mie cinci sute treizeci și două de încercări până am reușit un ou Fabergè acceptabil – dar, până la urmă, îmi ieșeau toate, pentru că era doar o chestiune de timp, resursa mea inepuizabilă,

și am umplut gol cu gol, până a rămas doar unul,

și atunci,

prea încrezător în puterile mele, am pornit să fac un om. Am țintit direct sus, la stele — am vrut să-mi creez propria mamă. Când am terminat, mi-am amintit că era claustrofobă și mi-a fost teamă că va suferi aici, în groapă; oricum, mintea mă trădase: nu era mama, ci tot eu, și s-a (m-am) dizolvat pe loc în întuneric când i-am spus „Bună, mamă!“ N-am disperat, am încercat din nou, de data asta cu cineva mai ușor de construit: vânzătoarea supraponderală de la pâine, care mă pârâse la directorul școlii; același rezultat: i-am cerut un baton de un leu și s-a dezumflat ca o minge de optișpe spartă. Din pielea rămasă aș fi putut să-mi fac o parașută, dacă ar fi avut vreun sens să-mi încetinesc plutirea. După ce am pierdut șirul încercărilor, am realizat ce prostie făceam: mintea mea nu putea crea alte minți, doar nu eram Dumnezeu, așa că trebuia să umplu altfel acel ultim gol. M-am uitat cu atenție în el, erau acolo mai multe persoane care mă priveau dezaprobator, nu doar mama, și m-am întors la scris. Le-am scris fiecăruia câte o scrisoare, lungă cât o carte, în care am pus tot ce făcusem și simțisem vreodată, mi-am amintit cu ușurință totul, bune și rele, ca să mă bucur de o judecată dreaptă, dar, de fapt, nu era despre judecată, ci despre acceptare, sau poate că e același lucru, și abia când le-am terminat în sfârșit pe toate mi-am dat seama că erau identice, ceea ce era normal, pentru că nu (mai) avea niciun rost să mint; se încheiau toate la fel, cu rugămintea de a-mi face un compliment, oricare, dar n-am primit niciun răspuns și m-am întors de unde am plecat; așa a venit momentul în care m-am simțit singur și mi-am amintit că am citit într-o carte că un pește singur în acvariu devine nefericit, dar e suficient să-i pui o oglindă ca să nu se mai simtă singur și să-și revină. În lipsa unei idei mai bune, m-am pus pe treabă și am creat (instantaneu) o mie de oglinzi venețiene de care m-am înconjurat, precum citisem în altă carte că procedase personajul care îl servise pe regele Abisiniei, și acum mă vedeam cu o claritate neasemuită în fiecare dintre aceste superbe oglinzi, mă puteam saluta, încet-încet am început să mă admir, apoi să-mi fac complimente timide – „Bună ziua, domnule, arătați minunat astăzi, v-a spus cineva că semănați cu Robert Redford?“ — pe care să le și accept. Și de ce nu?, doar eram singurul cuceritor de Everest capabil să facă un ou Fabergè acceptabil. Am păstrat oglinzile până am astupat și ultimul gol și am fost din nou întreg și rotund, cum eram când venisem pe lume. Atunci m-am simțit pregătit de plecare și le-am lăsat liniștit să cadă.