Mujer con los brazos levantados

Guest post: Iulia Biro

Mujer con los brazos levantados, de Pablo Picasso, Museo Picasso Málaga

De câteva luni, simțeam o schimbare – așa cum, în plin august, ieși într-o dimineață din casă, iar aerul e ușor mai rece decât de obicei și miroase parcă a toamnă. Ceilalți poate nu își dau încă seama, dar tu știi că vara s-a terminat. Aveam senzația că ni se întâmpla ceva rău..

Stăteam amândoi la masa din bucătărie, ca în toate sâmbetele. Mâncam prima dată pe ziua aceea, deși era aproape amiază. Dimineața fusese normală, doar că, fără un motiv clar, eu aveam stomacul strâns.

— Mi-ar fi plăcut să fie mai îndesat, am zis. Știi că mie nici găluștele din supă nu îmi plac pufoase.

Mă uitam de la el la felia mea de chec cu lămâie, din care luasem vreo două guri. Îmi auzeam cuvintele și mă întrebam de ce naiba, în loc să înșir mărunțișuri, nu tac. Vorbeam ca într‑o cameră goală.

*

În weekendurile când nu era pe la niciun congres cu corporația, sâmbăta era ziua noastră leneșă. Ne trezeam târziu, de obicei când unul dintre noi îl căuta pe celălalt prin pat pentru dragostea bună, făcută pe jumătate dormind, din diminețile libere. Eram deja flămânzi când coboram în bucătărie. Cine ajungea primul, punea de cafea – espresso dublu pentru mine, cappuccino pentru el – și scotea din frigider tot ce îi făcea poftă. Nu lipsea niciodată ceva dulce, făcut cu o zi înainte de mama lui și lăsat în casă cât noi eram încă la serviciu. Tot ea ne făcea și curățenie, o dată pe săptămână, ceea ce eu acceptasem de dragul bunelor relații de familie. „Nu vreau să vă lipsească nimic, voi numai să vă iubiți. Mi-a fost teamă că nu o să-l văd niciodată pe Robert la casa lui”, spunea soacră-mea, cu ochii încălziți, și nu m-a lăsat inima să-i zic să ne dea pace.

Habar n-am cum a apărut și a crescut spațiul dintre noi, știu doar că într-o zi l-am simțit. Mi se strecurase în suflet și se hrănea din frica mea, ca gândacii din gunoiul de sub preșuri. Mai întâi, nu m-a mai sărutat de fiecare dată când ajungea acasă. Zicea că simte nevoia să spele aerul de corporație sau transpirația de la sală, înainte să mă atingă. Nici nu mă mai îmbrățișa la intrarea în casă, decât dacă insistam eu. Mergea direct la duș și stătea acolo câte o oră. Într-o zi, când mă învârteam prin dormitor și pe lângă ușa băii, așteptându‑l să termine să se spele, mi s-a părut că-l aud vorbind în șoaptă. „Ai spus ceva?” l-am întrebat, prin ușa închisă (chiar, de când își închidea ușa cu cheia când făcea duș?). După câteva secunde, mi-a răspuns că nu, că doar mi se păruse. Singură în dormitor, m-am așezat pe marginea patului. Am privit spiralele din desenul de pe covor, le-am urmărit conturul moale cu piciorul și m-am întrebat ce era cu mine. Ajunsesem să-l pândesc și asta n-avea cum să fie sănătos.

Nu mult după asta, am observat că începuse să-și ia telefonul cu el în baie. Tocmai el, care îi luase mereu peste picior pe cei care nu pot sta nicăieri fără un device. Deși știam că, pentru binele nostru, n-ar trebui să zic nimic, știam și că, tot pentru binele nostru, lucrurile trebuie spuse la timp. La cină, l-am întrebat, ca în glumă, de când are nevoie de telefon la duș. Pentru prima dată de când eram împreună, adică de patru ani, s-a înfuriat atât de tare, încât s-a ridicat de la masă, a urlat că se simte supravegheat, că nu mă mai recunoaște și că aș face bine să-mi revin, apoi a plecat din cameră. Toată seara a stat sus, în dormitor, în timp ce eu am curățat bucătăria în care mama lui făcuse deja curățenie cu o zi înainte, apoi mi-am deschis o sticlă de Sauvignon blanc și am băut-o pe toată, reluând iar și iar în minte scena de mai devreme, ce aș fi putut și ce n-ar fi trebuit să fac. În dimineața următoare, după ce m-a trezit și m-a adus la orgasm cu sex oral, Robert m-a luat în brațe și mi-a zis că, din cauza stresului de la job din ultima vreme, are nevoie de ceva să-i distragă atenția și la asta îl ajută telefonul. Lucrurile au rămas așa – el a continuat să-și țină telefonul cu el în baie, iar eu nu am mai adus vorba despre asta.

*

Îi povesteam despre ieșirea mea lunară cu prietenele. El tăcea. Și-a mutat privirea de la farfuria lui la mine, apoi la curtea noastră, care se încăpățâna să rămână verde în mijlocul lui octombrie. Dădea din cap ca și când m-ar fi auzit. Degetele lui frământau felia de chec cu lămâie pe care și-o pusese mai devreme în farfurie. Firimiturile umpluseră farfuria și masa din jurul ei. Simțeam mirosul de coajă de lămâie din checul sfărâmat și încălzit între degete - sau îmi imaginam că-l simt – și mă auzeam vorbind și vorbind. Umpleam spațiul dintre noi cu cuvinte, cum umpli cu ghemotoace de hârtie o poșetă nefolosită, ca să își păstreze forma.

M-am ridicat, mi-am băut din mers ultima gură de cafea și am pus cana în mașina de spălat vase. M-am așezat înapoi la masă și l-am întrebat:

— Ai discutat cu Jim?

A tresărit. Era evident încurcat, părea să nu știe la ce ar trebui să-mi răspundă. Se plânseseră că i-am dus la teatru pentru boșorogi și atunci le-am zis să mai aleagă și ei distracțiile de sfârșit de săptămână.

— Era rândul vostru să alegeți ce facem în weekend, i-am amintit.

— A, da, a zis că mâine are treabă, ne vedem doar în seara asta. Dar măcar ieșim din oraș.

— Unde mă duceți?

— În locul ăla unde am fost după Paște, unde au și spa și teren de tenis, dar de data asta mergem la club. Poate ajungem pe lumină, că pădurea din jurul clădirii e probabil splendidă la momentul ăsta din an.

— Parcă îl aud pe Jim, am râs eu. Pe asta cu pădurea care e splendidă el trebuie s-o fi spus-o.

— Da, l-am citat, a zis Robert și a zâmbit, primul zâmbet al zilei care i-a ajuns și la ochi. Eu nu mai mănânc. Strângem?

O fi fost flămând și abia acum îi ajunge glucoza în sânge, mi-am zis, în timp ce adunam împreună de pe masă. Unii fac urât, alții nu se concentrează bine. Nu așa reacționa la foame, de obicei, dar se mai schimbă omul. Se apropie și el de 40.

— Hai să facem mâine ceva frumos, doar noi doi, i-am spus.

Cum stăteam amândoi lângă chiuvetă, m-am întors spre el, l-am cuprins în brațe și mi-am lipit fața de pieptul lui. Cu nasul și gura înfundate în tricoul lui, am avut senzația că respir din nou bine, pentru prima dată în ultimele câteva luni. Mi-am ridicat fața și l-am sărutat - avea gust de cappuccino.

— Mâine lucrez, a zis Robert, m-a pupat scurt pe cap și s-a desprins.

Jim a pus coatele pe masă și s-a aplecat spre mine.

— Diana, trebuie să-mi pozezi.

Apoi, către Robert:

— Cu privirea asta de zici că vrea să înjunghie pe cineva, e magnifică! Acum, că am terminat cu tine, e vremea ei. O să aveți niște portrete de familie regală.

— Dacă noi suntem familia regală, tu cine ești? l-am întrebat.

— Sunt Jim Cel Fără Griji, pictorul familiei regale. Pictorul și clovnul. La cât sunteți voi de serioși, era liber postul și am zis că pot fi eu suplinitor. Și semăn a clovn, cu gura mea mare și roșie.

— În cinstea lui Jim Cel Fără Griji, am ridicat, râzând, paharul.

Nu semăna a clovn, iar gura lui era mare, roșie și frumoasă, dar n-am zis-o. Mă minunam de fiecare dată cum reușea omul ăsta să atragă pe oricine în jocurile lui. Găsea întotdeauna o cale să destindă atmosfera. Era cea mai carismatică persoană din câte cunoscusem vreodată. Așa credeau, probabil, și toate femeile cu care umblase – și nu fuseseră puține. Deși el era cel care le părăsea, niciuna nu părea să rămână furioasă pe el. Mă întrebam cum o fi Jim... Mai bine nu, mi-am zis, în timp ce valul de căldură care mă cuprinsese îmi făcea obrajii să ardă.

— I have a pain in my brain, a spus Jim. Și-n diverse alte părți din corp. Seara de ieri a fost sălbatică de tot.

— Că veni vorba, nu ziceai că o aduci și pe prietena ta actuală? am zis.

Jim a schițat un gest incert, poate de „asta e, nu m-am ținut de cuvânt” sau poate „nu s-a putut”. N-a apucat să răspundă, că Robert s-a ridicat cu o mișcare atât de smucită, încât și-a izbit scaunul de peretele din spate. Ne-a zis că pleacă la baie. În dreptul barului, s-a intersectat cu o blondă, o fostă colegă de-ale lui de serviciu. Tipa s-a uitat spre masa noastră, a fluturat din mână, apoi s-a îndreptat către ieșire. Robert și-a continuat drumul spre baie. M-am întors spre Jim.

— Se întâmplă ceva, Jim. Cu Robert. Cu noi doi. De luni de zile e în lumea lui, care mă include tot mai puțin. Cred că are pe cineva. Mă gândesc mereu la asta, mă otrăvește gândul. Uite, am văzut-o pe femeia aia adineauri și m-am întrebat: oare Robert știa că se vor vedea aici? Ea să fie? Tot timpul îmi pun întrebări din astea. Când întârzie, chiar dacă știu că mă anunță când pornește spre casă, tot îl sun. Și întârzie tot mai des. Stau aici și beau cu voi, sâmbătă seara, și știi ce fac? Mă întreb dacă mâine, când a zis că lucrează, chiar asta face, dacă nu cumva minte, și se întâlnește cu vreuna. Dacă nu cumva chiar acum, la baie, vorbește cu ea. Ai observat că și‑a luat telefonul cu el? Nu mai pot așa.

Jim a venit lângă mine. M-a luat de mână.

— Vorbește cu el, Diana. Întreabă-l. Vorbiți și lămuriți-o.

— Știi tu ceva? Știi, așa-i?

— Discută cu el. Eu sunt prietenul vostru și vă iubesc pe amândoi. Te rog să nu uiți asta, magnifico, orice ar fi.

— Mi-e frică, Jim. E-o situație de căcat. Nu știu dacă îmi doresc să am dreptate și să aflu că mă înșală, sau să n-am și să aflu că bat câmpii.

Robert s-a întors la masă. Ne-a spus că e obosit, am cerut nota și am plecat.

*

Cumva, a trecut și săptămâna asta. Îmi termin treaba la cabinet, las asistenta să pună instrumentarul la sterilizat și pornesc spre casă. Uberul mă așteaptă în spate. Altădată, când plecam vinerea de la muncă, eram euforică – venea weekendul, cu totul și cu totul al nostru. Acum, mi se strânge stomacul. Două zile cu prea mult timp pentru gândurile mele, care nu se mai opresc. În mașină, Arctic Monkeys cântă Cornerstone și îmi aduc aminte cât de fericiți eram acum un an, la Glastonbury. Iar acum...! Intru în casă și mă gândesc de câte ori le-am judecat pe altele care făceau circ că le înșeală bărbații. Uite că am ajuns să știu și eu cum este... Dacă l-aș prinde, aș fi în stare să le scot ochii la amândoi. Nici nu îndrăznesc să povestesc nimănui. Când rămân singură, plănuiesc cum să îl prind, apoi mă rușinez. Când îl văd cum zâmbește scriind mesaje, aș vrea să-i smulg telefonul din mână, să mă conving cu ochii mei cui îi scrie. Când fac duș, mă gândesc cum lui pare să nu-i mai placă deloc corpul ăsta al meu de 37 ani, de care am atâta grijă. Noaptea, visez în pat cu femei fără chip. Într-o zi, când a venit târziu acasă și mi-a adus flori, am insistat să-l sărut și mi s-a părut cam iritat în jurul gurii și că simt gust de țigară – la el, care nu fumează niciodată.

Mă pregătesc să plec. Ne întâlnim direct la Jim, a cărui zi de naștere este azi. Sunt fix patru ani de când ne-am cunoscut toți trei, la vernisajul cu care a pornit Jim-artistul în lume. N-am chef să mă gătesc, dar o fac pentru sărbătorit. Mă machiez, mă parfumez, îmbrac rochia verde care îi place lui. Îmi pun chiar și pantofi cu toc. Cercei, poșetă, telefon. Cadou. Jim ne-a anunțat că ne pregătește o surpriză. Ceva mai devreme, când eram încă la cabinet, am primit un SMS de la el că mă așteaptă la 6, nu la 7, cum vorbiserăm, și că pe Robert l-a anunțat deja.

Cu cadoul în brațe, sun la ușă, imediat după ora 6. Îmi deschide menajera, care îmi zice că domnul Jim e în atelier. Ies din casa principală, traversez prin iarbă cu pantofii mei cu toc și ajung în spatele curții. Pătrund în holul mic, care unde miroase a tutun și vopsele. Dau deoparte draperiile grele de catifea și intru.

Stau acolo, fără să pricep ce văd. Jim poartă doar o cămașă, deschisă la nasturi de sus până jos, și stă în picioare, cu fața la mine și cu spatele lipit de o pânză mare, încă nefolosită, întinsă pe o ramă de lemn. Pielea lui pare mai închisă la culoare pe fondul alb al pânzei, iar părul creț — o aură întunecată. Un sfânt în extaz. Iar îngenuncheat la picioarele lui, cu spatele spre ușă, un alt bărbat. Îi văd tălpile pantofilor și vârtejul dublu din creștet. E Robert. Capul i se mișcă ritmic înspre poala lui Jim, mâinile lui îl țin de șolduri și-i aduc bazinul spre el.

Scap din brațe cadoul. Aud zgomotul de sticlă spartă și simt miros de alcool. Lovesc furioasă pachetul deformat de pe jos, pantof auriu pe ambalaj auriu de cadou, și înaintez câțiva pași.

Robert sare în picioare și se întoarce spre mine. E deschis la pantaloni, cureaua îi atârnă de o parte și de alta a penisului pe jumătate erect.

Jim, serios ca niciodată, își ridică blugii de pe jos, doar ca să-i arunce lângă fotoliul lui din colțul camerei. Se trântește în fotoliu. Se uită la mine și zice:

— Acum știi.