Împreună
Sara s-a lovit iar, și a început să plângă încetișor. Nu de durere, ci de ciudă că trebuia s-o ia de la zero chiar și cu lucrurile cele mai simple. De pildă, învăța să meargă, tot pas cu pas, ca acum șase ani, doar că între timp unele lucruri se schimbaseră. Nu mai vedea ca înainte și auzul i se ascuțise, de parcă până atunci ar fi avut dopuri în urechi. Se folosea de el pentru a-și găsi direcția, însă cu obstacolele se descurca mai greu.
Părinții ei au mai dormit un timp împreună, până când, la insistențele mamei, tatăl și-a luat perna, câteva haine și obiecte de toaletă și s-a mutat în biroul de jos. Măcar așa au scăpat de certurile care se desfășurau de fiecare dată la fel. Ea îi adresa un torent de reproșuri, într-un crescendo ce pornea în șoaptă și se termina cu țipete, pe când răspunsul lui urma tempoul invers; întâi încerca timid să se justifice, apoi își recunoaștea vina și își cerea iertare cu vocea gâtuită ca în final să se dea bătut și să tacă resemnat.
Iar într-o zi a plecat de tot. I-a auzit mașina demarând într-un nor de praf printre platanii de la marginea drumului, iar când aceasta a dispărut după linia orizontului s-a întors către puzzle-ul rămas pe masa de cafea. El obișnuia să petreacă ore întregi aplecat asupra cartonașelor colorate, aranjându-le atent în teancuri plasate strategic. Ea trebuia să potrivească piesele la locul lor, și se bucura de fiecare reușită. Mama, în schimb, își pierdea repede răbdarea și pleca la bucătărie, de unde revenea cu lapte și brioșe calde.
Se mișca altfel dintr-un loc în altul, sărind printre obstacole ca o broască sau ca o vrabie, pe o traiectorie de forma unei linii frânte. O dată ce învăța un drum, îl putea parcurge cu o viteză mult mai mare. Câteodată, rar, găsea câte o scurtătură. Cu nerăbdarea de copil, i se părea că totul se petrece într-un ritm ucigător de lent, și așa și era, pentru că abia după câteva luni a putut să ajungă iar din camera ei până în bucătăria de la parter.
Nu pricepea de ce-l gonise de acasă. Dacă era cineva de vină, atunci numai ea, Sara, era aceea. Ar fi vrut s-o pedepsească pentru această nedreptate, însă nu știa cum și se concentra în continuare pe drumurile prin casă. A inventat un joc de șotron, în care sărea dintr-o încăpere în alta. Acum ajungea cât ai clipi în bucătărie, de acolo în pod, în fostul birou al tatei, în garaj și tot așa. Cel mai greu îi era să coboare în beci, dar acolo nici nu-și dorea să meargă. O speriau țevile ruginite, pânzele de păianjen și vechiul boiler, care scotea zgomote stranii. Doar afară n-a reușit să iasă, oricât s-a chinuit.
Într-o zi își juca șotronul când s-a petrecut ceva ciudat: exact în clipa în care a ajuns în bucătărie, un pahar a căzut de pe masă și s-a spart, iar mama a coborât scările speriată. Fetiței i-a venit o idee. Avea nevoie doar să înțeleagă cum spărsese paharul.
Asta nu i-a luat prea mult. Trebuia să-și fixeze ca destinație centrul „țintei” și să sară fără nici o ezitare, așa cum lovești o bilă la biliard. Mergea însă doar cu obiecte mici și ușoare, altfel o durea și simţea că se sparge în bucățele care se îndepărtau cu iuțeală unele de altele, apoi încetineau și reveneau resemnate la locurile lor.
În săptămânile următoare Sara și-a folosit noua „armă” ca să-și chinuie în fel și chip mama. Odată i-a doborât verigheta de pe etajera din baie și a împins-o departe sub cadă, altădată i-a răsturnat în pat paharul cu vin de pe noptieră. Noaptea pornea televizorul, cu sonorul la maximum. Treptat, a câștigat în forță, viteză și precizie, iar gluma ei preferată era acum să lovească fotoliul în care citea, apoi, cât putea de repede, să zgâlțâie candelabrul din tavan. Pentru a spori efectul, mai răsturna și o vază sau o farfurie, iar mama fugea îngrozită în curte, încredințată că are loc un cutremur. Fetița se distra de minune, în timp ce biata femeie își pierdea mințile.
După fiecare sperietură își suna sora, iar ea trăgea cu urechea. Mătușa Silvia îi dădea mereu aceleași sfaturi. Să se mute odată din casa aia. Undeva în oraș, în mijlocul oamenilor. Să plece într-o vacanță. La mare. Să-și reia viața socială. Sara nu știa ce-i aceea viață socială, dar de mare își amintea cu plăcere, mai ales de mersul în apă cu tata. Atunci i se făcea dor de brațele lui bronzate, în care o strângea când o speriau valurile prea mari. Pe el nu-l suna să-i ceară ajutorul. Rarele discuții între părinții ei erau reci, administrative. Mama răspundea scurt, cu da sau nu, și închidea brusc. Asta, într-o seară, a înfuriat-o atât de tare încât s-a repezit în dormitor și s-a aruncat cu toată puterea asupra patului în care dormea. Obiectul a gemut ca un hipopotam întărâtat și s-a depărtat cu o palmă de perete, iar una din noptiere s-a răsturnat pe podea. Speriată de propria putere, fetița a fugit în camera ei. După o vreme, simțindu-se vinovată, a ieșit din ascunzătoare, dar mama nu mai era acolo.
S-a întors abia peste câteva zile, însoțită de o femeie înaltă, îmbrăcată în alb. Curioasă, s-a strecurat după ele în bucătărie. Femeia în alb semăna cu învățătoarea ei, și purta la gât un instrument ciudat, format din două tije metalice, unite într-un tub flexibil. Părea doctoriță, și Sara s-a temut că mama ar putea fi bolnavă. Deodată însă, tijele s-au ridicat singure și s-au îndreptat către ea, urmate de privirea pătrunzătoare a necunoscutei. A sărit ca arsă până sus, în pod, în cel mai îndepărtat colț al casei. De acolo le-a auzit cum deschid pe rând toate ușile, apropiindu-se în tăcere. Când au urcat scara podului a fugit iar, de data asta în camera ei, și s-a ascuns în lada păpușilor. Știa că femeia aceea îi vrea răul și aștepta împietrită inevitabilul. S-a făcut cât a putut de mică și s-a rugat atât de tare să dispară încât, cumva, a adormit. Când s-a trezit, era înconjurată de zgomote noi și voci străine.
În lada aceasta își culca păpușile înainte de se băga ea însăși în pat. Le putea spune numele dintr-o răsuflare: Nina, Marta, Betty, Stella, Alma, Mona, Bertha, Dora, Gina, Mimi, Rely, Bela, Sara. Sara era cea mai specială — fusese prima și împărțeau același nume. Era și primul cuvânt pe care l-a rostit, în ziua în care a împlinit un an, arătând cu un degețel roz păpușa dolofană și blondă ca ea. Când s-au mutat, cele două Sara au călătorit împreună fără să știe, în lada de lemn încuiată cu un lacăt sclipitor ce contrasta cu scândurile ei vechi și întunecate.
Noua casă era mult mai mică și, cel mai important, se afla în oraș. Mamei nu-i trebuiau toate camerele și curtea întinsă a celei vechi și avea să ajungă repede la serviciu. Ce bine că te-am ascultat!, a auzit-o la telefon. Totul miroase a nou, vino și tu s-o vezi. Mătușa răspundea că va veni curând, dar mama trebuia să promită la rândul ei că va pleca în vacanța aceea la mare.
Sarei nu-i plăceau adulții care nu se țineau de cuvânt, și nu-i plăcea nici casa asta ca o cușcă de șoareci. La parter avea un living modest, o bucătărie în care nu gătea nimeni și o baie cu o gură de aerisire ce dădea în peretele casei vecine. Un hol meschin, îngustat și mai rău de un cuier, ducea la intrarea din față. Dimineața, când mama pleca la muncă, Sara stătea la capătul holului și privea afară prin deschizătura ușii până când aceasta se închidea, iar cheia se învârtea de două ori în mecanismul nou al broaștei. Asta făcea și înainte, în casa veche, dar acolo aștepta Tina, fluturându-și veselă coada și ridicându-se cu labele din față pe hainele proaspăt călcate ale maică-sii, care încerca degeaba s-o alunge. Aici, ușa se deschidea direct în stradă, unde cele câteva trepte coborau direct printre oameni grăbiți și mașini zgomotoase.
Zilele erau toate la fel: dimineața o conducea pe maică-sa, urca în pod, stătea cu păpușile, apoi pornea să exploreze, în căutare de lucruri noi. Curând, însă, n-a mai avut nimic de descoperit. S-ar fi jucat, dar cu cine? Nu erau aici nici motanul Freddie, care sărea în sus ca apucat când îl împungea în somn, nici bunica Mary, căreia îi vărsa zaharnița în ceaiul de mușețel, nici domnișoara Stanton, vecina, căreia îi desfăcea agrafa din păr, făcând-o să-și piardă cumpătul și s-o arunce cât colo. Chinezăria dracului, striga ea spre amuzamentul fetiței. Aici nu venea nimeni, iar Sara se plictisea cumplit.
Stătea pur și simplu degeaba, în pod, când a simțit că i se face frig, deși era o zi frumoasă de primăvară, în care snopuri groase de raze de soare pătrundeau din belșug prin lucarnă. Apoi, din spate, o voce necunoscută a întrebat-o cum o cheamă. Sara, a răspuns ea. Dar pe tine? Pe ea Bethany. Pot să-ți spun Betty? Am o păpușă pe care o cheamă tot așa, vrei să ți-o arăt? Fetița Betty era mai mică decât ea, dar nu cu mult, și semăna cu una din colegele de la școală, doar hainele îi erau diferite. Purta un șorț cenușiu, ce părea să fi fost odată alb, peste o rochiță lungă și neagră, dintr-un material aspru. Pe cap avea o bonetă cu dantelă, de sub care ieșeau două codițe lungi până sub umeri și cam murdare, iar picioarele micuțe îi erau încălțate în niște pantofi prea mari, din piele neagră, cu barete late și tocuri butucănoase. Nicio prietenă de-ale ei nu purta asemenea haine, dar ele nu erau aici, așa că i-a zâmbit și nu s-a mai gândit la asta. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea? Deși nu cunoștea casa, Betty era mai iute decât ea și n-a durat mult până când Sara s-a bosumflat și n-a vrut să mai continue.
Prezintă-mi atunci păpușile tale, i-a cerut Betty, iar Sara n-a știut ce să spună și a tăcut încurcată. Hai să le născocim amândouă poveștile, a propus tot Betty. Hai, a sărit Sara, și a început ea. Marta, cea în trening alb, a ajuns campioană de gimnastică, iar sora ei, Mona, doctoriță la spital, unde a și îngrijit-o pe Marta când aceasta și-a rupt piciorul la antrenament. Astfel s-au și împăcat după o ceartă mai veche, pe un băiat pe care-l plăceau amândouă. Apoi, a venit rândul lui Betty, iar Dora, cea cu pielea arămie, a devenit spălătoreasa bogătașei Bertha și a fiicelor sale Stella și Mimi. În timpul liber Dora le învăța pe cele două spaniola, pe care o știa din familie. Stella se purta frumos cu Dora, pe când Mimi o pâra Berthei, mințea și-i punea porecle înjositoare.
Sara nu înțelegea tot ce spunea Betty, și, cum îi era rușine să întrebe, vorbea ea mai mult. Așa a ajuns să-i povestească despre cât de bun era taică-său, cum o lăsa să facă tot ce voia, cum mama îl gonise de acasă, și cum se răzbunase ea pentru asta. Betty s-a oferit s-o ajute să-i joace o nouă festă mamei, iar Sara a spus că da, ar fi amuzant, mai mult ca să nu pară fricoasă. De fapt, n-o uitase pe femeia în alb și se temea că ar putea reveni.
Au așteptat cuminți să se întoarcă de la serviciu. De obicei nu întârzia dar azi ceva se întâmplase, pentru că au trecut minute, apoi ore, până când au auzit cheia învârtindu-se în broască. Cum ușa a rămas în continuare închisă, s-au apropiat și au tras cu urechea. Afară traficul se mai domolise și nu le-a fost greu să audă cele două voci care-și luau pe rând rămas bun una de la cealaltă, doar ca să găsească imediat un nou subiect de discuție. Când, în final, ușa s-a deschis, lângă silueta mamei se mai găsea o alta, a unui bărbat care nu era tatăl Sarei.
Însă înăuntru a intrat doar ea, cu un zâmbet nou pe față. Fără să aprindă lumina, și-a turnat un pahar de vin, a pornit pickup-ul, iar din difuzoare s-a auzit un cântec ritmat. A început să danseze, mai întâi reținută, ca și când s-ar fi simțit privită. Pe urmă, cu fața ascunsă în păr, a prins curaj: a ridicat mâinile, iar mișcările i-au devenit ample și fluide. Sara nu-și mai văzuse mama așa și o urmărea vrăjită. Când Betty i-a șoptit ceva la ureche a dat din cap fără s-o asculte. Sunetele prelungi ale unei melodii noi se înșiruiau alene, prin bezna subțiată doar de strălucirea rece a unui bec de afară, ce pătrundea prin ferestrele mici ale bucătăriei. Își văzuse de multe ori părinții dansând pe aceste acorduri. Și-a amintit de podeaua crăpată sub covorul verzui, în ale cărui desene deslușea de fiecare dată alte forme, de masa grea ca un elefant, de vaza bondoacă plină cu flori culese din curte și de lumânările cu cocoașe de ceară topită în a căror lumină se mișcau cele două umbre înlănțuite.
Dar mama a oprit muzica și s-a încruntat, ca și când cântecul i-ar fi amintit brusc unde se află. Atunci a văzut și semnul. Era momentul să apese comutatorul de pe perete, iar ceea ce a urmat a suprins-o teribil.
În mijlocul încăperii, prietena ei plutea într-un fascicul de lumina albă. Se lungise și se subțiase, ca și când o forță nevăzută ar fi tras de extremitățile corpului ei micuț. Pielea îi era translucidă, iar chipul schimonosit într-un țipăt tăcut. În jur, contururile se estompau iar culorile se amestecau și formau un carusel care se învârtea încet. A văzut apoi imaginea alterată a maică-sii, cu privirea înghețată de groază. A văzut cum mâna i se contorsionează și scapă paharul care cade în sus, a văzut cum fuge, pierzându-și în întuneric mai întâi capul, doar un punct la capătul unei linii, pe urmă, ca trase de un elastic, trunchiul, mâinile și picioarele, într-un vârtej care se aștepta s-o înghită și pe ea dintr-o clipă în alta.
Dar, la fel de brusc, vârtejul s-a oprit, lumina s-a stins, liniile s-au refăcut, iar întunericul și liniștea au ocupat din nou casa. Prin ușa deschisă de la intrare a auzit frânele unei mașini, o bufnitură, niște strigăte de ajutor. Și-a amintit de un vis urât, în care cel care striga era tatăl ei. A chemat-o pe Betty, ea putea ieși afară, dar fetița dispăruse. N-a știut ce să facă altceva decât să se întoarcă în lada cu păpuși, singurul loc unde se simțea acasă. S-a cuibărit între ele și a jurat că nu va mai ieși niciodată. Apoi a închis ochii și a căzut în acel somn greu în care nimic n-o putea atinge.
Când s-a trezit îi era frig și auzea un scâncet, ca al unui cățel abia născut. S-a dezmeticit cu greu, a cuprins-o în brațe pe femeia de lângă ea și i-a ținut capul în palme, ca pe cel mai de preț lucru din lume. Și-a cerut iertare și au stat așa între păpuși, în tăcere, până când scâncetul s-a oprit. Nu-ți face griji, mamă, te-nvăț eu tot, a spus Sara, și i s-a ghemuit fericită la piept. Și, împreună, îl aducem și pe tata înapoi.
Creepy 😳