Guest post: Livia Ștefan
fragment dintr-un roman în lucru
Poți să îmi povestești cum a început totul?
Să știi că, la prima gură din chestia asta o să simți că te sufoci. E ca și cum nu ai mânca, ci ai priza scorțișoară. Ai prizat vreodată scorțișoară? Nu? Ei bine, îți explodează ceva în creier. Îți dau lacrimile și simți asta cu călcâiele și cu vârfurile firelor de păr. Cam așa e. Ceva ciudat și delicios. Iar am ajuns în altă parte, stai că mă întorc la poveste. Doar că o să mă întorc cu câțiva ani înainte de seara aia.
Ideea de sacrificiu generează, de fapt, foarte multă violență. Nu crezi?
M-a întrebat aprinzându-și o altă țigară și privind către beculețele atârnate deasupra de parcă ar fi vorbit cu ele, nu cu mine. Tot sărea de la un subiect la altul și nu mai țin minte cum anume ajunsese să îmi spună despre desertul ăsta din senin, însă țin minte că mi-a plăcut să mi-o imaginez cu părul electrizat de la prizat scorțișoară, cu o privire dementă.
E bine că ai evadat, fuga e, câteodată, unul dintre cele mai mișto cadouri pe care ți le poți face, mai spune, schimbând iarăși direcția discuției. Locul ăsta seamănă foarte mult cu ăla în care am întâlnit-o atunci. Și, ca și atunci, mă transportă înapoi în aerul Bosforului, unde m-am simțit întotdeauna ca o persoană care nu vede nimic clar, de parcă aș fi privit lumea printr-o folie care îmi permitea să nu fiu acolo live, dar să fiu, cumva, să fiu într-o reverie continuă și să pot să mă uit la albastrul ăla nefiresc al mării, atât de nefiresc, de parcă aș fi fost subjugată de nuanța aia ireală…
Da, scuze, am deviat puțin. Terasa. Rămăsesem la terasă. Era ca asta și ca o terasă a unui hotel din Sultanhamet, unde stăteam serile și priveam spre Marmara, spre luminile de pe celălalt mal tremurând în apa aia, care chiar și noaptea avea o nuanță a ei, foarte bizară.
Bizară? Mă mir și îmi vede zâmbetul și-mi spune că e straniu ca apa aia. Voiam să-mi scrie, voiam atât de mult să merg cu ea, după ea, deși nu ne cunoșteam înainte de asta, înainte de azi, de seara asta. Nu i-am spus, evident că nu i-am spus asta, i-am spus ceva de genul: ce faci, pleci? Să-mi aduci o surpriză. Ce vrei, o gumiță? Mi-a scris. Da, o gumă Turbo cu surprize. O copilărie. Cred că voia să îmi ceară asta, să merg, să vin, sau m-am autosugestionat că își dorește asta, că mă vrea pe mine acolo. Și am întrebat-o scurt: vrei să vin? Și da, știu că oricine ar zice da, dar n-ar crede că s-ar și întâmpla ceva, mi s-a întâmplat chiar și mie și tocmai de-asta și zici da, că e un joculeț amuzant și excitant să zici da, whatever, hai. Dar eu chiar m-am dus. Am ajuns târziu, ea urma să urce pe scenă, nu știa că sunt acolo, nu am vrut să-i scriu, am stat undeva în public și am ascultat-o și vocea aia a ei, total diferită de felul în care vorbea, vocea aia, hipnotică, profundă, ca după două pachete de țigări sudate și o juma' de sticlă de tărie, cu toată intenția din lume. Ce intenție? Să-ți distrugă mințile, cel puțin. Când a terminat și a coborât, în aplauze, chiar înainte de a urca următorul artist invitat, am strigat-o. S-a uitat spre mine cu o privire parcă sticloasă. Nu, nu sticloasă, pardon, era o privire care i se potrivea, ceva strălucea în ochii ăia atunci. A venit, s-a uitat la mine nu știu câtă vreme și, fără să spună nimic, m-a sărutat. Un sărut… cum să spun, un sărut de prădător. Și, în același timp de femeie, una care nu era acolo, sau nu era ea, nu știu cum să spun altfel. Și mi-a zis: știam eu că vrei să vii. Și în seara aia am mers pe terasa care ei îi amintise niște lucruri și s-a apucat să mi le povestească așa, fumând încontinuu, neprivindu-mă, privind mai degrabă beculețele alea atârnate pentru atmosferă, și chiar era o atmosferă, una care te îndemna să îți deschizi dintr-o dată sufletul în fața unui străin, ceea ce și eram pentru ea.
Și ea pentru mine, da.
Da, bizară, spune și îmi zâmbește, parcă pentru prima oară realizând că vorbește cu mine, nu cu luminițele spânzurate deasupra noastră. Ca un experiment de bizară. Ca o halucinație, ca un déjà connu, ca o întâmplare foarte neverosimilă. Și eu tot neverosimilă mă simțeam. A fost o stare care m-a însoțit întreaga vacanță. La început, în prima seară, îmi amintesc că aterizasem destul de târziu, mă plimbam pe o străduță care curgea spre faleză, aglomerată cu toate clădirile alea scunde și foarte frumoase, era cam spre nouă seara, cred, și m-am trezit abordată de un tânăr, m-a și speriat. Dar prin gesturi își tot cerea scuze, cu mâinile când împreunate și cu privirea plecată, când arătând spre o micuță cutie de scule pe care o lăsase lângă el. Și m-a întrebat în engleză - shoe shine? M-am uitat spre picioarele mele, eram încălțată în sandale. Zic: no, thanks, sandals. Oh, oh, oh, sorry, zice el. Și apoi m-a întrebat: tourist? Yes, yes, eu. First time? Yes, yes. A urmat o scurtă conversație despre niște locuri unde îmi recomanda să mănânc, să mă plimb, pe unde să nu mă plimb și aici mi-a spus ceva cum că el ar sta cu familia lui chiar în zona aia, că e nașpa, mahala, nu mai țin minte câți copii zicea că are și, stai să vezi, îmi întinde mâna și se recomandă, nu mai știu cum îl chema. Îi întind și eu mâna și simt cum, în timp ce îmi strângea plăcut palma, încerca să îmi rotească, trăgându-l ușor spre el, inelul de pe degetul mijlociu.
Uh, și ce-ai făcut?
Ce să fac, i-am rânjit, i-am spus că o să țip poliția!, dacă nu mă lăsa în pace. Și-a luat trusa cu perii și a plecat alergând. M-am uitat ceva după el, până a dispărut în dreapta, pe o străduță. O străină bună de prădat, m-am amuzat teribil până când, mergând spre micuțul hotel unde mă cazasem, m-a trecut dintr-o dată un fior și panica a început să urce în mine. Eram singură, dacă mă strângea de gât? Dacă pățeam ceva? Cum de-am putut să rămân așa impasibilă și zâmbitoare? De unde sentimentul ăla de siguranță în mine? Nu știu cum am ajuns la hotel, cum am urcat în cameră pe scările alea imposibil de strâmte, claustrofobice, știu doar că am auzit, și că mi s-a părut exagerat sunetul metalic al ușii închizându-se, clic! Știu că m-am dus și am stat o oră în cadă, în apa care se răcea, fumând, liniștindu-mă. În fine, chiar am deviat mult, așa și eram pe terasa asta, singură, abia așteptam să mă așez undeva, să beau un pahar cu vin alb și rece, sau roze și rece, foarte rece, să simt seara aia și atât. Eram liniștită, doar că nu mai fumasem și voiam să beau ceva, voiam enorm să beau ceva rapid, și asta făceam, îmi savuram paharul cu vin rece și fumam ca o disperată în sfârșit, când am văzut-o într-un colț al terasei, tot singură. Futu-i, cum de s-a nimerit și ea tocmai aici?!?, mi-am zis și m-am agitat puțin până mi-a venit ideea să merg la masa ei. Dar nu imediat, știu că mi-am spus dar nu mai țin minte dacă în gând sau cu voce tare și am verificat în jur să văd dacă se holba cineva la mine, dar nu, toți își vedeau de ale lor. Am mai stat preț de vreo două pahare cu vin, mă amețisem, simțeam starea aia de liniște și greutate pe care vinul ți-o dă, de lene a minții. Mai bine așa, decât furioasă, nu? Stai că nu știi despre ce e vorba și nici ce vreau să-ți povestesc, nu? Și s-a uitat direct și brusc spre mine pentru a doua oară. Și a zâmbit, lăsându-și privirea apoi înspre pachetul de țigări.
Voiam să plecăm imediat spre hotel, și cred că mă simțise. A insistat să mergem să bem ceva înainte, știi, după faza cu sărutul ăla, dar eu o voiam imediat, eram așa, nu știu, aglomerat de dorința asta pentru ea, eram ca un ambuteiaj în care toți nebunii claxonează în același timp și toată lumea e isterică și nerăbdătoare, și ea a simțit asta și vocea ei de mai devreme, care rămăsese aceeași de pe scenă, joasă, venind de undeva din alte istorii ale unei alte lumi, tenebroasă și seducătoare, cu vocea aia a spus: să bem ceva, undeva, știu un loc și pe urmă vedem. Și pe urmă vedem. Și pe urmă vedem, auzi. Și am mers și acum se uita la mine, prin mine, își sorbea vinul ei rece și îmi povestea o chestie cu multe devieri, cum ar fi:
E un desert turcesc incredibil de ciudat: din carne de pui, îl știi?
Nu, nu cred că am auzit vreodată de așa ceva, nu cred că am mâncat altceva decât rahat și baclavale când am fost în vacanță la turci.
Ei, e un desert pe care trebuie neapărat să îl încerci data viitoare când mai mergi. Îi zice kazandibi, sau tavuk göğsü, să ții minte, da?
Ok, hai că îmi pun o notă în telefon.
Așa, scrie acolo. Uite, așa se scrie. Și îmi arată pe google cum să caut, cum arată.
Se pare că se trage dintr-o rețetă de pe vremea romanilor, asta. Numai că nu era dulce, nu era desert. Rețeta a fost reinterpretată în perioada imperiului bizantin. E fascinant ce întorsătură iau unele lucruri, nu? De la sărat la dulce. Și a chicotit. Cumva, și-a croit propriul drum pe masa unui sultan, a fost cadou făcut de un franțuz, că-l mâncau și în franța sub numele blancmange, pentru că se făcea numai din ingrediente albe - piept de pui, orez alb, lapte, zahăr. Între timp, au mai apărut niște modificări ale rețetei: scorțișoara, care se folosește nu amestecată cu restul ingredientelor, ci ca să tăvălești prin ea, la final, budinca. Sau arsura, că așa a ajuns să se numească așa, kazandibi, arsura tigăii în care e pregătită budinca asta, bine, nu arsură, caramelizarea fundului tigăii. Doamne, îmi plouă în gură numai când îmi amintesc. Și a râs, acoperindu-și gura, parcă să ascundă valul de salivă care o inundase. Și care mă inunda și pe mine, lângă ea. Și am tras-o spre mine, și am sărutat-o, am încercat să sorb de pe limba ei și din gura ei toată marea aia, mare cu pofte, cu nicotină și urme de vin, totul sărat și dulce, contradictoriu. Cred că niciodată nu am simțit asta cu cineva, nici o poftă nu se compară cu ce năvălise peste mine în seara aia. Și am avut multe, o, am luat tot ce-am poftit de la zeci de femei, le-am pierdut șirul. Și, cu toate că au fost câteva care m-au dat peste cap în feluri din care mi-am revenit cu greu, nimic nu se poate compara cu ce am trăit atunci. Și după, în absența ei.
S-a desprins ușor de mine, avea buzele umede, părea ușor fâstâcită, deși mai devreme fusese altcineva.
Fusese o zi foarte călduroasă, care s-a prelungit într-o noapte la fel de foarte călduroasă, și eu mă lichefiam în mijlocul unui carnaval stradal, între zeci și zeci de trupuri care emanau și mai multă căldură și asudau. Dar nu mă mai simțeam apăsată, era sâmbătă, eram liberă, singură, ușor amețită și, într-o stare de euforie a singurătății mele, mă amestecasem printre toți oamenii ăia care mă topeau și mă electrizau. Când i-am văzut. De fapt întâi pe el, și am rânjit, cred că a fost un rânjet zâmbetul meu, nu voiam să arate așa, mă rog. Și am pornit spre el, când am văzut că ținea de mână o femeie, nu o văzusem pentru că mergea în spatele lui. Și atunci am vrut să cotesc imediat la stânga, sau dreapta, sau la dracu, oriunde, însă m-a văzut și el. Și, puțin încurcat, m-a salutat, m-a întrebat ce mai fac, apoi eu pe el, nu ne-a făcut cunoștință nouă, femeilor. Au plecat rapid, după schimbul ăsta de amabilități. Dar eu o cunoșteam. Am rămas cu gura căscată în urma lor, am avut grijă să mă întorc cu spatele, să nu care cumva să se uite vreunul înapoi și să mă vadă cu falca picată, așa, în mijlocul mulțimii. Da, era femeia de la masa aia, din marginea terasei. La masa ei mă pregăteam să merg. Nu mai făcusem așa ceva, nu știam cum se face, dar eram cumva foarte sigură că, dacă asta simțeam, asta trebuia să fac. Pentru că sunt impulsivă și îmi ascult instinctele, chiar dacă mă bagă mereu în belele.
Și a zâmbit, căutând parcă un răspuns la o întrebare nepusă. Nu, nu știam, nu știam nimic despre ea. Deși mai târziu am înțeles că totul era la vedere, mereu.
Nu știu de ce mă simțeam, dintr-o dată, acolo la masă, așteptând chelnerul să-mi aducă un nou pahar cu vin rece, ca și cum eram într-o mașină care gonea pe autostradă, spre mare. Cu geamurile lăsate, cu muzica tare în boxe, amestecându-se cu vântul, cu fumul de țigară care gonea și el pe geam, fără griji, doar bucurie, bucuria aia a libertății pe care ți-o dă un vis. Nu mă mai simțisem de multă vreme așa, prea multă. În viața mea nu mai era nici un vis de foarte multă vreme și nimic, nimic de care să mă mai agăț. Dar m-am bucurat că acum treceam prin starea asta. Ei, și a venit vinul, și mi-am luat paharul și țigările și am pornit spre masa ei. M-am simțit ușurată că, între timp, nu se așezase nimeni altcineva acolo. M-am așezat direct, fără să-i zic nici bună, nici se poate, nimic. Doar atât, m-am așezat, i-am zâmbit, am ridicat paharul și am băut, ea nu. Ei i se măriseră ochii. Voiam să te cunosc de ceva vreme, i-am zis, iată că în sfârșit se întâmplă și asta. Știai că am împărțit trei bărbați, tu și cu mine, până acum?
Cred că și ochii mei se măriseră, că se uita fix în ei când mi-a zis partea asta. Și imediat a adăugat:
Închide gura.
Și a râs, dându-și capul pe spate. Doamne, părul ăla, abia așteptam să îmi înfig mâna în el.
Trei? Mă întreabă ea, știam doar de unul, și a avut așa un ton malițios, de-mi venea să-i scuip vinul în față. Mda. Vedeam cum se duc dracului briza, muzica, libertatea și autostrada și trăgeam de ele și din țigară sperând să mai rămână un pic, dar deja îmi venea să o dau cu capul de masă. Simțeam o turbare de-asta care îmi bloca gâtul și nu știam ce să îi mai spun. De ce dracului am făcut asta, mi-am zis mie însămi, cu voce tare, nici nu mă așteptam. Păi și ce vrei acum, să depănăm amintiri ca doi tipi care fac armata împreună, să bârfim despre ca două bătrâne pensionare, să ce? Nu știu, ce vrei? Voiam doar să-mi confirm niște lucruri. Ce lucruri? Ce vrei să știi, că ești mai bună decât mine sau ce? Cine au fost ăilalți doi? Că ai menționat 3. Nu contează, îi spun, nu mai contează. Nu am venit să îi bârfesc pe ei, cum zici tu. Am venit, nu știu de ce, mai mult dintr-un impuls. Credeam că e timpul, în sfârșit, să ne cunoaștem și oficial. Bună! Hai că nu-mi vine să cred, ce să-ți spun! Total neverosimil. Știu, sunt sută la sută sigură că ai venit aici să te plângi că ți-am furat bărbatul, nu știu ce vrei, să mă scuipi, vrei să mă scuipi, fă-o și dă-i drumul de aici! Și îi sclipeau ochii. Ești cu el? Am întrebat-o. Ce te fute pe tine grija, mi-a tăiat-o scurt. Ah, ce-mi venea să o pocnesc. Dacă vrei să știi, i-am dat papucii. Prea imatur, prea coleric. Asta vrei să știi, de ce-am făcut-o? Ca toate femeile care mor când le lasă universul pentru alta? Desigur, clar. A meritat să îl las pentru altcineva, dacă te încălzește. Sunt aici cu altcineva. Doarme acum. Nu voiam să știu de ce a plecat, de ce cu tine. Te știam, știam cine și cum ești. Adică ce vrei să spui?! Că ce, cum sunt? Ești doar o femeie nesigură, mai nesigură decât mine. Extraordinar, mulțumesc!
Chiar s-au întâmplat astea? Îmi venea să întreb, mă întrebam în sinea mea de ceva vreme, dar nu băga de seamă, iar privea aiurea, nu vedea cum mă holbam. Ar fi fost aiurea, aș fi părut poate un tâmpit care o întrerupe cu întrebări și mai tâmpite, așa că am tăcut.
Mda, cinismul ăsta… nu, mă, nu vreau să știu nimic, te cunosc deja, știu totul. Zău? Cum așa, de unde până unde știi tu totul despre mine? Din niște fotografii făcute acum mulți ani. A căscat ochii mari, a râs. Cum știi tu totul despre un om din niște fotografii? Hahahaha. Hai că mă speriasem, credeam că o să am o seară doar a mea și, când colo, stau la masă cu o nebună. Iartă-mă, dar trebuie să plec. S-a ridicat. A plecat.
Asta a fost tot?, întreb, în sfârșit.
Nu, m-am ridicat după ce am fost sigură că nu mă mai vede, că s-a întors de vreo două ori, am urmărit-o și, pe o stradă mai liniștită, am prins-o din urmă chiar în dreptul unei tufe de bougainvillea roșie care atârna mult în stradă, făcea un fel de semi-tunel, o boltă întunecoasă. Acolo am tras-o de bluză, am întors-o spre mine și i-am înfipt în gât paharul de vin din care băusem și pe care-l spărsesem de balustrada scărilor restaurantului, la plecare.
A tras puternic din țigara aia nenorocită. Avea un zâmbet de zici că era fucking monalisa. Pe când eu nu-mi mai simțeam pulsul, eram paralizat și cu gura căscată larg, că mi-a împins, ușor, cu mâna, mandibula în sus. Am tresărit și a râs de mine când m-am tras înapoi.
What the fuck!
Nu sunt eu, hei, hei, respiră! Nu sunt eu. De fapt, povestea a continuat nu așa, ci cu mine făcându-mă praf și pulbere pe terasa aia nenorocită până pe la vreo 3 dimineața. Singură și la mila chelnerilor care veneau ca niște moraliști și din ce în ce mai fără chef la masa mea. Dar aș fi vrut, asta voiam să îți spun, că așa aș fi vrut să se deruleze totul, că asta aș fi vrut să îi fac eu ei, atunci, în seara aia. Voiam să o omor. Pentru că sunt un om violent. Pentru că sunt un om cu pofte, un om impulsiv. Doar că ea a murit trei zile mai târziu, pe când eu eram deja înapoi în țară, înapoi la muncă, și la viața mea cu toate ale ei.
Nu știu ce să cred, nu te cred…
Crede-mă, am martori. Prea mulți ca să fie ceva în neregulă. Am avut un performance imediat ce m-am întors în țară. A doua zi am plecat din Sicilia de dimineață, seara am avut eveniment. Apoi altul, în alt oraș, a doua zi, apoi o serie întreagă, și pe la mare, de unde am evadat apoi în Bulgaria. Știi restaurantul ăla, Peștișorul de aur? M-am dus acolo și m-am îndopat cu guvizi prăjiți, midii trase în unt, lămâie și mărar și nu mai știu câte carafe cu vinul casei - foarte bun, btw. Apoi m-am întors înspre Vama Veche cum ar veni, dar m-am oprit la prima localitate de la graniță, localitate e mult spus, e acolo o construcție dărăpănată, care-și spune pretențios pensiune, deși arată ca un grajd decrepit, numai că e chiar pe malul mării și, în afară de mine și bulgăroaica sictirită care se ocupa de șandrama, nu mai era absolut nimeni acolo. Mint, mai erau doi cai într-un țarc înconjurat de niște stejari imenși… dacă am greșit cu ceva, atunci am greșit gândindu-mă la cum să asasinez o femeie fără să fiu prinsă, dar cam atât. Cine nu s-ar fi gândit la asta în locul meu, acolo, brusc cu ea în față, de nicăieri? E un clișeu enorm, ce dracu, chiar e cel mai odios dintre ele, dar tot un clișeu, un loc comun, o banalitate. Înșelata o găsește singură pe cea care i-a distrus lumea. Și na, oameni suntem, ca să mai spun un clișeu cât casa de mare. Și, tocmai pentru că suntem oameni, ne trezim gândindu-ne cel puțin o dată de-a lungul vieții, că vrem să omorâm pe cineva, cu motiv sau fără. Femeile nu fac nici o excepție.
Și a zâmbit iar, chinuit de data asta, am văzut-o. Și știu că m-am gândit că da, poate că da, că așa e. Nu de-asta fugisem după ea? Nu de-asta eram oare acolo, atunci, lângă ea?
Dar tu de ce ai venit?
Vreau doar să mă fut, i-am spus fără să deschid gura.
S-a ridicat. M-a luat de mână și am plecat. Mi-a dat ce voiam. O gumă Turbo cu surprize.