Barry Broscoiul
...fragment din romanul în lucru Elefantul alb
— Îl știți pe Barry Broscoiul? Adică, sigur că-l știți...
— Barry Weiss?
— Nu-i știu numele de familie, dar băieții îi zic Broscoiul. Din cauza...
Își strânse pumnii în dreptul ochilor.
— Da, el e.
— Chiar îl cheamă Barry Weiss?
— Da.
Chicoti[1] ca un copil.
— Probabil că sunteți la curent și cu halucinațiile lui.
— Femeia roșie care-i reproșează tot soiul de atrocități de prin războaie.
— Da. Acum, după cum știți, Barry Broscoiul a fost în Iraq. Fallujah. Divizia 82 aeropurtată. A văzut multe pe-acolo. O fi și făcut, cine știe. Bănuiesc că o avea PTSD, poate vreo formă de schizofrenie, nu vă-ntreb că știu că n-o să-mi spuneți. Dar femeia roșie i-a aterizat în tărtăcuță din altă parte.
Se opri pentru a amplifica efectul dezvăluirii, iar doctorul îi făcu pe plac:
— Sunt numai urechi.
— Uite de-aici.
Își lovi de două ori tâmpla cu degetul.
— Iar eu m-am ales cu ea de la taică-meu.
— Vrei să dezvolți?
— Da.
Se foiește.
— N-aveți cumva niște Coca Cola? Mor de poftă...
— Ba chiar am. E un frigider mic în spate, sub fereastră. Poți să-ți iei singur.
Deschise o cutie și sorbi zgomotos.
— Numai pentru Coca Cola și tot aș vota oricând capitalismul. Mi-a povestit odată un român că statul comunist a încercat să copieze Coca Cola, doar că rezultatul a fost o poșircă apoasă cu iz de zeamă de murături. Culmea e că oamenii se băteau pe ea, pentru că nici aia nu se găsea. Mă rog, adevărata culme e că, la treij' de ani de când Gorbaciov a făcut suveniruri pentru turiști din zidul Berlinului , oamenii au uitat de cozile alea.
Sorbi din nou cu poftă.
— Cu cititul… n-ați ajuns la Malandala.
— Poftim?
— Mai bine, nu-i cea mai bună carte a mea. În fine, acolo e o bucată... la un moment dat, cerul de deasupra orașului Lebanon[2], Kansas se-nnegrește sau, mai bine zis, înroșește, pricinuindu-i lui Teddy Kowalczik, un tânăr fermier, o sperietură zdravănă. Teddy ăsta-i personajul principal, și n-ar trebui să fie așa de ușor de speriat; vedeți dumneavoastră, e veteran de război, a omorât gălbejiți cu ghiotura în Vietnam, sau cel puțin așa se laudă. Până la urmă, norul roșu se pierde către est, stropind în calea sa preria nesfârșită unde-s înmormântați toți indienii ăia, nativii americani, cum trebuie să spui acum, cu picături grăsuțe de sânge, ca niște greieri stacojii. Dacă Teddy Kowalczik ar fi avut o lunetă sau un binoclu prin care să se uite ar fi constatat că norul era format dintr-o mulțime de femei înaripate, care zburau umăr la umăr dinspre Colorado către Missouri. Și ar mai fi văzut Teddy cum, din când în când, câte una din ele se desprindea din grup, lăsând o gaură ce era repede astupată de celelalte, și cobora în picaj spre pământ. Mai târziu, mai mulți fermieri cu frică de Dumnezeu aveau să jure cu mâna pe Biblie că le văzuseră pe marginea autostrăzii 281, urmărindu-i cum se duc la treburile lor, fără să spună nimic, doar fluturând din aripi și sângerând peste lanurile de porumb. Teddy Kowalczik însă nu le-a văzut pe autostradă, ci în propria casă, în care locuia singur, de când părinții i se prăpădiseră într-un accident de mașină iar cei doi frați mai mici, sătui de porumb, se mutaseră mai la vest să cultive legal marijuana. Femeia venea în fiecare seară la el în dormitor și-l privea cum stă lungit în pat. În restul zilei, n-o prea vedea. Avea față de gălbejită, deși asta nu era ușor de distins, fiind toată numai carne vie, așa cum văzuse în Vietnam că rămâneau corpurile prăjite de bombele cu napalm. Aripile care-o țineau în aer erau făcute din pielea arsă și chircită pe spate. I-a zis Lynn[3], după cum auzise că le chema pe multe din curvele din Saigon, și a-nceput să-i povestească, stând așa, în pat, ce făcuse toată ziua, de problemele lui cu recolta, cu ratele la bancă și așa mai departe. Ea nu spunea niciodată nimic, da' câteodată-l privea într-un fel anume și-atunci pe el îl apuca plânsul și cânta Make the World Go Away.
Dădu peste cap ultimele înghițituri de cola.
— Ei, ce ziceți?
— Că seamănă într-adevăr foarte tare cu viziunile lui Barry Weiss. Câți ani aveai când ai scris chestia asta?
— Douăzeci în cap. Luam turele de noapte la recepția unui hotelaș din Soho, băgam cafele și scriam. Mă rog, nu numai cafele.
— Și legătura cu tatăl tău?
— Păi, ăsta era un vis de-ale lui. Avea mai multe, da' ăsta mi-a plăcut mie cel mai mult, că-mi imaginam tot roșul ăla prelingându-se din cer. De câte ori îl avea se trezea și plângea. Stătea pe marginea patului cu-o țigară aprinsă-n colțul gurii, se uita-n gol și i se-nnodau lacrimile-n barbă.
— Ce se-ntâmplă mai departe cu domnul Kowalczik?
— Chiar vă interesează?
— Da.
— Deci nu vreți să luați Malandala s-o citiți. Ok atunci. Doi dolari mai puțin pentru mine. Păi, Teddy al nostru abia aștepta seara, să stea de vorbă cu Lynn, chiar și-așa, unilateral, problema era că-l enerva sângele care picura din carnea dezbrăcată de piele a femeii și-i murdărea covorul, dușumeaua, mobila și ce lucruri mai avea prin cameră. Ba de multe ori găsea sânge și-n paharul cu whiskey de pe noptieră, iar Teddy se prindea doar când sorbea din el și-i simțea gustul sălciu. Oricât ar fi frecat, petele nu ieșeau și pace și atunci i-a venit ideea să aștearnă pe jos folie de plastic. Mulțumit de rezultat, a continuat să acopere cu folie toate lucrurile de prin casă. La sfârșit s-a înfășurat el însuși în plastic. Din păcate, exact ca taică-meu, avea prostul obicei să se trezească și să fumeze câte o țigară, i se părea că-l liniștește, iar într-o noapte a adormit cu un Camel aprins în gură, plasticul a luat foc și mai departe vă puteți imagina. Lynn a-ncercat să-l salveze dar, dând din aripi, mai rău a-ntețit pălălaia. Unii, citind cartea, au fost de părere că asta ar fi și intenționat. Cine știe. Apoi îl vedem pe Teddy bătând în zadar la poarta raiului. Un sfânt Petru cu abdomenul lucrat, într-un tricou negru de bodyguard care pleznește pe el, îl tot refuză și până la urmă, enervat de insistența lui Teddy, îi arde și-un șut în cur. Cară-te mă de-aici! Criminalule! Amărâtului nu-i venea să creadă. Păi, el nu omorâse decât gălbejiți — comuniști care ardeau Biblii și-l urau pe Iisus. Până și preotul regimentului îl asigurase că-i în regulă, ba chiar că era de datoria lui ca bun creștin și patriot să curețe cât mai mulți. Doar nu le-ar fi dat Dumnezeu toate mitralierele M60 și M61 și tancurile "Zippo[4]" și rachetele și elicopterele Cobra dacă n-ar fi vrut să le folosească. Ce ziceți, nu-i așa că-i greu să vii cu-o supriză mai urâtă ca asta?
— Da. Păcat că nu s-a întors nimeni să povestească.
— Aici mă dezamăgiți. Dumneavoastră n-ați auzit de internet?
— La vârsta mea, prefer să mă țin departe. Nu-s vreun amish, dar mai am prea puțin timp rămas ca să-l pierd în felul ăsta.
— Aici suntem pe aceeași lungime de undă. Da' totuși, dac-ați avea curiozitatea să-ncercați, ați găsi la primul click cel puțin o mie de inși care-au făcut drumul dus-întors, dispuși pentru o sumă mică, uneori doar un dolar, să-și descrie cu lux de amănunte toată experiența ălora dornici să-i asculte. Iar ăia, țineți-vă bine, sunt cu milioanele.
— Te miră?
— Nu. Bănuiesc că pe dumneavoastră nici atât.
— Mă miră doar numărul lor. Înainte, nu bănuiam că-s așa mulți.
— Păi, poate nici nu erau. În fine, să revenim.
— La Barry, mai întâi. N-a fost în armată și în Iraq nici atât. De fapt, nici nu cred c-a trecut vreodată la vest de Shenandoah. Locuiește în pivnița maică-sii, unde are o conexiune rapidă la internet și așa poate călători oriunde. Nu-i greu de înțeles de ce și-a ales rolul ăsta, dar altfel n-ar omorî o muscă. Un Travis Bickle mare și pașnic.
— Și cu ce schimbă asta lucrurile?
— Păreai foarte convins de povestea lui.
— Dacă n-a pus piciorul în Iraq și s-a căptușit cu halucinațiile alea urâte doar din cartea mea, asta ar trebui să mă facă să mă simt și mai vinovat, așa-i?
— Bineînțeles că nu, dar se poate întâmpla. Te simți?
— Deloc. Mi-e totuna dacă Barry a-mpușcat teroriști în Fallujah pe bune sau doar în cine știe ce joc video, sau la el în cap. O groază de flăcăi se cred fete și statul le plătește operațiile care transformă-nchipuirea într-un surogat de realitate, pe când Barry al nostru ajunge la balamuc, îndopat cu haloperidol, flufenazină și clorpromazină până-l ia tremuriciul ca pe Cassius Clay. Păi, vi se pare corect? Ia să pună mâna statul să ridice o bază militară falsă, cu tot ce trebuie pentru cei ca el, să se mute acolo și să depene la bar povești din război și așa mai departe împreună cu colegii de halucinații.
— Nu-i chiar așa simplu.
— Ca să știm asta ar trebui mai întâi să-ncerce cineva. Da' nimănui nu-i pasă de băieții ca Barry. Nu-i țară pentru bătrânu' Barry.
[1] Aluzie la cântărețul Barry White. (n.a.)
[2] Orașul Lebanon, Kansas este situat în centrul geografic al Statelor Unite (n.a.)
[3] Stâlcire a numelui vietnamez Linh (n.a.)
[4] Tanc M67 cu aruncător de flăcări (n.a.)