Doar o altă poveste de Crăciun

Short story

Afară ningea așezat, cu fulgi mari, dar Frankie Lozano habar n-avea de asta. Nu știa nici unde se află, sau cât timp zăcuse inconștient. Era însă viu, altfel nu și-ar fi simțit țeasta pulsând de durere, și își amintea absolut tot ce făcuse până la lovitura zdravănă încasată în ceafă. Se dusese după un cadou de Crăciun pentru nevastă-sa, la depozitul fraților Carducci de pe 4th Avenue. Angie îi spusese clar ce vrea: o blană de nurcă, iar ăsta era locul unde-o putea găsi la un preț bun. Prin mâinile lui Vinnie și Gino Carducci trecea toată marfa furată la vest de Hanover. N-aveau, dar s-au jurat că-i fac rost de una până-n seara următoare. Seara de Ajun. Cam la limită, însă avea încredere că fraților le e destul de frică de el ca sănu-i tragă clapa. Sigur că Frankie și-ar fi permis s-o cumpere din magazin, dar asta făceau numai fraierii. Când a ieșit, era frig de crăpau pietrele, și s-a dus direct la mașină. Înainte să urce, s-a apucat să se ușureze pe roata din dreapta spate, și-atunci a pățit-o. Nu văzuse țipenie în jur, cu toate astea, cineva l-a altoit pe la spate cu o bâtă. Prima dată la picioare, și a căzut secerat în genunchi. Când a dat să se întoarcă, i-au tras pe cap un sac verde, dintr-o țesătură moale. A apucat totuși să vadă, ca prin ceață, că erau trei, mici de statură și îndesați. Pe urmă a venit a doua lovitură, în ceafă, și, dintr-o dată, s-a făcut întuneric. Totul s-a petrecut atât de repede că, atunci când fruntea i-a atins asfaltul, încă își mai ținea penisul între degete.

S-a trezit în beznă, cu fața lipită de o suprafață rece și tare. Era legat fedeleș, și tot corpul îi amorțise. Se putea doar rostogoli, o dată spre stânga, unde erau stivuite niște cutii, și o dată în partea cealaltă, până într-un soi de perete. Mișcările astea provocau un balans general, iar Frankie realiză că se află în portbagajul unei mașini. E drept, unul foarte încăpător. Iar mașinii i-ar fi prins bine niște arcuri noi pe spate, la cum scârțâia chiar și așa, stând pe loc.

Măcar reușise să-și schimbe poziția. Acum sângele ce pătrundea din nou în mușchii amorțiți îl gâdila plăcut, și era mai bine. Îi luaseră pistolul, altfel l-ar fi simțit la spate, deasupra curelei. Pantofii, unii scumpi, italienești, erau la locul lor, strângându-i ca-ntr-o menghină picioarele umflate. La fel și ceasul, și inelul mare de aur. Nici măcar portofelul nu-i lipsea, chit că nu putea ști dacă mai are ceva în el. Oricine ar fi fost tipii ăștia, nu urmăreau să-l jefuiască.

A tot încercat să se elibereze, sucindu-se în toate felurile, dar până la urmă a trebuit să se lase păgubaș. N-avea nici o șansă, nu în spațiul acela îngust. Totuși, cumva, a reușit să slăbească puțin cordonul care-i trecea peste gură, suficient cât să-l poată coborî apoi cu buzele până pe bărbie. Nu degeaba-i spuneau Frankie ‘Buze’ Lozano. Începu să-și folosească șiurechile proaspăt eliberate. De afară venea doar un zumzet, ca și când s-ar fi aflat în apropierea unui atelier în care se lucra de zor. Erau și voci, dar prea departe ca să distingă ce spuneau. N-a strigat după ajutor. Ar fi putut fi auzit de răpitori, și a socotit că e mai bine să păstreze gestul ăsta disperat pentru mai târziu.

Când i-a auzit că se apropie, s-a întors cu spatele și a făcut pe mortul. O cheie s-a învârtit într-o broască, s-a făcut lumină și de sus au apărut patru mâini, dar el nu le-a văzut. Mai întâi au aruncat înăuntru pe încă cineva. O femeie. Au îndesat-o bine în locul îngust, cu capul la picioarele lui Frankie. Au urmat alte pachete, cutii și cutiuțe, pe care le proiectau cât mai în spate, peste cei doi, până aproape că i-au acoperit cu totul. Apoi ușa s-a închis, iar posesorii mâinilor s-au îndepărtat.

Nou venita se zbătea cu furie. După frecvența și forța mișcărilor n-ai fi putut spune dacă încearcă să se elibereze sau trece printr-o criză de epilepsie. Sub legăturile ce o înfășurau din cap până-n picioare purta o jachetă cu revere răsfrânte ce imita blana de oaie și o fustă scurtă dintr-un vinilin roșu aprins. Încălțările, niște cizme înalte și lucioase, aveau aceeași culoare cu fusta. Roșu-i era și părul lung. Ori de câte ori corpul femeii se încorda spasmodic, tocurile de șase inci, ascuțite, îl loveau pe Frankie în cap, fix acolo, la ceafă, unde-o încasase mai devreme. A încercat să se ferească dar nu era loc. Rămăsese blocat așa, culcat pe partea stângă, nici vorbă de luxul de mai înainte, când se putea roti. Mai era și mirosul pătrunzător, de parfum ieftin, care-i înrăutățea durerea de cap.

Strigă la ea:

— Oprește-te dracului odată, că te omor!

Amenințarea, lipsită de orice susținere în realitate, a funcționat doar pe jumătate. Loviturile s-au oprit, nu însă și țipetele înăbușite și de neînțeles. Frankie fu nevoit să strige din nou ca să se facă auzit:

— Taci din gură, idioato, ce crezi că rezolvi așa?

Mai primi un toc în cap, urmat de un potop de aparente înjurături, apoi femeia se liniști.

— Cum te cheamă?

— Mbdnembni.

— Cum?

— Mbdneeeembniiii.

— Uite ce e, am să-ți spun Baby, cel puțin pentru moment. Ascultă-mă, Baby, dacă căcănarii ăștia te-au legat măcar pe jumătate la fel de bine ca pe mine ai zero șanse să scapi singură. Dar dacă ne ajutăm unul pe celălalt, poate reușim ceva. Mișcă piciorul dacă ești de acord. Și-ncet, să nu mă lovești iar, c-o să-ți pară rău.

Vârful cizmei stângi se roti abia perceptibil, întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Frankie nu-l putea vedea, dar simți în schimb gamba femeii, încordându-se și apăsându-l ușor în spate.

— Bun, știam eu că ești fată isteață. Întâi și-ntâi, să-ți eliberăm gura, ca să ne putem înțelege. Dă-ți capu-n spate, până dai de pantofu' meu. Apoi încearcă să te folosești de el ca să miști legătura aia. Io o să-ncerc să-l țin cât mai fix. Cel mai bun loc e-n spatele urechii, acolo e-un pic de spațiu în care să potrivești muchia tocului și să tragi în jos. Ia vezi.

Baby își lipi capul de pantoful lui. Încercă de câteva ori să miște legătura fără succes, și începu să înjure din nou.

— Ai, dracu', răbdare, ce credeai, c-o să meargă din prima? izbucni Frankie.

Baby continuă să-și frece ceafa de pantoful său și să înjure, iar el se întrebă dacă n-avea să-i pară rău în caz căreușește. Măcar așa, legată la gură, nu făcea prea multă gălăgie. Dar altfel nu putea afla cine era nebuna asta, și de ce i-ar fi săltat cineva pe ei doi împreună. Nu oricine era-n stare să organizeze așa o lovitură, precis trebuia să fie vreun mahăr. Dacă asta o fi femeia lui iar el, Frankie 'Buze' Lozano, s-o fi culcat cu ea? De obicei era precaut, dar n-ar fi băgat mâna-n foc că nu, mai ales că n-o vedea și nici nu-i auzea clar vocea. Să ajungă pe fundul golfului Newark sau în portbagajul unei mașini erau pentru el parte din riscurile meseriei, dar ar fi fost stupid s-o pățească din pricina vreunei pipițe.

— Gata, am reușit, se auzi. Și-acuma?

— Bine lucrat, Baby.

— Debbie, mă cheamă Debbie.

— Debbie și mai cum?

— Debbie Kostrowsky, pe tine?

— Vince, minți el. Vince Smith.

Frankie știa din pușcărie că-n situații de-astea nu-i bine să fii prea sincer cu străinii.

— Cum ai ajuns aici, Debbie?

— Plecam de la muncă, spre dimineață, și am luat un taxi. Îs dansatoare-n clubul lu' Arnie Malone, de pe St. Paul, dacă-l știi.

Îl știa, dar nu intrase niciodată. Prea departe de zona unde-și avea el învârtelile.

— Când am intrat în mașină s-au mai repezit încă doi, m-au înghesuit la mijloc și mi-au pus cu forța la nas o batistăcare mirosea urât. Cloroform trebuie să fi fost, că am adormit pe loc. Când m-am trezit mă cărau unii ca pe un sac, și-apoi m-au aruncat aici.

Frankie nu-și amintea să mai fi auzit vocea femeii. Părea să fie de-o seamă cu el, vreo treizeci, dar cine știe. Doar după asta, greu de spus.

— Le-ai văzut fețele? Cum arătau?

— Fețele nu prea, era încă-ntuneric. Mici de statură, da' puternici. Și-mbrăcați colorat, ca peștii. Șoferu' tre' să fi fost pe mână cu ei, că a demarat imediat ce-au închis ăia ușile.

— Nu-i știai adică.

— Nu nu. Mi-aș aminti.

— O fi fost chinezi?

— Nu chinezi. De-ai noștri, da' pitici rău.

— Ai vreo idee de ce te-au luat?

— Păi, m-am gândit că-i jaf. Merge de rupe-n zilele astea de dinainte de Crăciun, Aproape-o mie am făcut numa' aseară. Da' văd că nu mi-au luat poșeta, e-aici, legată cu mine. Altceva nu știu. Cu tine ce-i?

— Cam la fel. Mi-au spart capul într-o parcare și nu știu cât am stat așa inconștient, da' apoi m-am trezit aici. Ce zi e azi?

— Ajunu', ce zi să fie?

— Futui, înseamnă c-am zăcut aproape-o zi. Habar n-au ăștia cu cine s-au pus. Mă jur că-i omor cu mâna mea...

— Asta dacă nu ne omoară ei mai întâi, spuse Debbie, neimpresionată de izbucnirea lui Frankie, alias Vince.

— Zi, ce facem mai departe? Hai, că pân-acum ți-a mers planu'.

— Păi aia e, că de-aici nu mai am nici unul.

Și totuși, parcă era ceva familiar în felul în care femeia lungea vocalele și le rotunjea pe final.

— Poți să-mi verifici legăturile? Te plimbi pe-acolo cu mâna, poate dai de nod, și-l desfaci. Și fac și eu la fel cu ale tale.

— Ah, asta-i ideea ta, să ne pipăim pe-ntuneric. Foarte original, ce să zic, râse Debbie, dar încercă să facă ce i se ceruse.

Un timp s-au auzit doar foșnete și gâfâieli, iar mașina în care se aflau se mișca odată cu ei. La un moment dat s-au oprit și s-a auzit din nou râsul nervos al femeii:

— Dac-ar fi cineva afară ar zice că ne-o punem.

— Nu-i nimeni, spuse Frankie enervat.

— Știi tu, ce să zic. Măcar ai făcut-o vreodată-n mașină?

— Normal, da' nu de curând, și sigur nu în portbagaj. Lasă vorba și caută nenorocitul ăla de nod, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

— Și dacă e, n-ajung la el din poziția asta. La fel și eu, de pe la douăș'patru. Pe vremea aia nici nu prea conta unde și, să fiu sinceră, nici cu cine. Acu' am aproape treizeci. În martie.

— Foarte interesant. Ascultă, ai cumva vreo foarfecă de unghii prin geanta aia, ceva de tăiat, orice?

— De parcă-i vreo femeie să știe ce-are-n geantă. Am sigur un spray cu piper, da' n-am apucat să-l scot atunci. Or fi și altele, da’ degeaba dacă n-am cum s-ajung la ele.

Debbie făcu o pauză și adăugă:

— Și n-ar trebui să te porți așa urât cu mine. Știi, aș putea fi ultima persoană cu care vorbești în viața asta.

— Iubito, dacă scăpăm de-aici promit că te scot la o cafea și stăm la povești. Până atunci ne putem concentra pe treaba asta cu scăpatul?

— Ok, deșteptule, ce idei mai ai? Să auzim.

— Dacă taci puțin poate-o să-mi vină vreuna.

— Da, așa mă gândeam și eu. Și, ia zi, mâna aia de pe piciorul meu te ajută la concentrare, ha?

Frankie se zbătu nervos ca să-și elibereze mâna dar nu reuși decât să doboare și mai multe pachete peste ei și trase o înjurătură urâtă.

— Dacă planul tău e să murim sufocați până să ne tragă piticaniile alea câte-un glonț în cap să știi că ești pe calea cea bună, ține-o tot așa, continuă să-l înțepe femeia.

— Știam eu că-i o idee proastă să-ți eliberez gura aia mare, replică Frankie.

— Sigur, gura mea mare e de vină pentru tot. Altfel, vă știu eu pe ăștia, vă plac al naibii de tare gurile mari.

Urmă o pauză mai lungă. Tot Debbie sparse tăcerea:

— Auzi, ai copii?

— Da, un băiețel de un an. Și-aș prefera al dracu de tare să fiu acasă cu el în seara de Crăciun decât aici, legat fedeleș într-un portbagaj cu o curvă de-a lui Arnie Malone.

— Nu-s curvă, să știi. Doar dansez acolo.

Vocea femeii se înmuiase.

— Trebuie să-mi plătesc cumva facturile, nu-i ca și când s-ar găsi pe Wall Street slujbe cu duiumu' pentru una ca mine.

— Ok, ok, îmi pare rău. Tu ai copii?

Debbie ezită îndelung. Nu, nu avea. Apoi tăcură amândoi.

Curând s-au auzit pași. Cineva s-a urcat în vehiculul care s-a înclinat puțin pe o parte, apoi a revenit la orizontală. Frankie și Debbie ascultau resemnați. După zgomote, mai erau și alții afară. Păreau să verifice ceva, și din când în când tropăiau pe pavaj, probabil ca să-și mai încălzească picioarele. În cele din urmă o voce puternică sparse tăcerea:

— Al naibii de frig în noaptea asta. Rudy, totul în regulă? Putem pleca?

— Da, Nick, suntem gata, să-i dăm drumul.

Cel numit Rudy vorbea pe nas, ca și când ar fi suferit de o răceală urâtă.

— Ok, hai să terminăm odată cu asta. Și, nu uita, întâi și-ntâi scăpăm de ăia doi, n-am chef să-i ținem prea mult după noi.

— 'nțeles, boss, răspunse Rudy.

Nick ăsta trebuie să fie șeful, își spuse Frankie, apoi șopti către Debbie:

— Frankie. Frankie mă cheamă, nu Vince.

Pe urmă plecară, și niciunul nu mai știu nimic.

Când s-au trezit, erau în continuare legați. Nu tot în portbagajul strâmt și rece, ci într-o cameră încăpătoare, bine încălzită. La capătul acesteia, printr-o fereastră mare, arcuită, pătrundeau înăuntru lumina lunii și umbrele fulgilor grași de zăpadă, care dansau jucăuș peste opt paturi de lemn aliniate de-a lungul pereților înalți, împodobiți cu personaje din povești. În fiecare pat dormea câte un copil, al cărui nume fusese pictat cu vopsea albă, într-o caligrafie frumoasă, pe tăblia de la picioare. Toate, mai puțin unul, aveau lângă ele pachete de diferite mărimi, ambalate cu grijă și prinse în panglici colorate. Alături de cel de-al optulea, jos, pe podea, stăteau Frankie și Debbie. Între ei, cineva așezase o hârtiuță cam șifonată pe care o mână de copil scrisese cu litere de tipar, mari și strâmbe:

Dragă Moșule,

de Crăciun vreau doar să mi-i aduci pe mama și tata.

Tommy.