Dezrădăcinații (fragment)
Capitolul 55: Domnica Davidescu, la domiciliul său de pe Rue Bouquet, Rouen, 1999
Oh-là-là, c'était mademoiselle Sophie Tobrouk elle-même, i-am spus lui V. după ce am închis telefonul. De când am decis că nu voi mai scrie în română, încerc să folosesc exclusiv franceza. V., însă, dorește să-și conserve vocabularul românesc, așa că se mai întâmplă, dacă suntem doar noi două, ca pe ea s-o ia valul și să-mi spună ceva în română — mai ales când citește presa din țară, pe care încă o primește regulat —, iar eu, dacă nu sunt atentă, îi răspund de asemenea în română. Altfel, mi-a susținut sută la sută decizia, deși nu i-a fost ușor. Ea încă mai scrie corespondențe și eseuri pentru câteva periodice de la București, ca și pentru biroul editorial român al RFI. V. știe că am o slăbiciune pentru mademoiselle Tobrouk, care e realizatoarea mea TV preferată, bien sûr, dar asta rămâne între noi, après monsieur Pivot, și, nu de puține ori, elle me taquine când urmăresc Histoires en Detail. Lăsând gluma laoparte, ea se situează în colțul „analistului pretențios” și consideră că majoritatea subiectelor pe care le tratează emisiunea sunt — și folosesc cuvintele ei — „măcar frivole”. Eu îi contrapun perspectiva romancierului, atras de orice poveste de calitate, cu atât mai mult cu cât este una adevărată. Cum sunt o fire competitivă, mă trezesc deseori purtată în vâltoarea discuției în contradictoriu, aproape de linia roșie a cuvintelor care, odată rostite, nu mai pot fi nerostite. Din fericire, atât eu, cât și V. am rămas mereu de partea bună a acesteia.
Je vous attends, am spus. Faceți vreo oră de la Saint-Lazare, iar eu locuiesc la doi pași de Gare de Rouen. Am folosit intenționat singularul, pentru a-i da lui V. un nou pretext de a mă tachina. Între două femei de vârsta noastră jocurile sunt arme eficiente împotriva acrelii. V. știe și ea să se joace, de aceea nu m-a întrebat nimic după ce i-am spus cine telefonase. Mi-am făcut de lucru aranjând pernele de pe canapea, dar n-am reușit să rezist prea mult și am izbucnit amândouă în râs. Putain, am spus și am aruncat spre ea cu o pernă. Dar era pregătită și s-a ferit cu un gest scurt, fără ca măcar să-și închidă cartea. Vas-y, j'écoute, m-a îndemnat, cu ochii pironiți asupra aceluiași început de capitol și cu un zâmbet superior în colțul gurii, acolo unde, când am cunoscut-o, obișnuia să atârne o Gauloise blonde. Pe atunci, V. fuma doar Gauloises, ca un omagiu adus lui Cortazar, din cauza căruia pretindea că s-a lăsat de scris literatură, după ce a citit Șotron și a făcut o criză de nervi judecând că orice ar face nu se va apropia vreodată de nivelul acela. Eu nu mă-nnebuneam după romanele lui Cortazar, povestirile, da, îmi plăceau, dar nici n-aș fi băgat mâna-n foc că nu mă lăsam influențată de politică. Încă mai eram șocată de înclinațiile stângiste ale intelectualității franceze pe care le găseam, cu timiditate, de neiertat.
— Copilării, mă trezisem vorbind, într-unul din momentele mele de rătăcire care nu s-au rărit cu trecerea anilor.
Se întâmpla la o serată culturală organizată de un reputat filosof de origine română în apartamentul său din al șaselea arondisment.
— Credeți? m-a întrebat și abia atunci am realizat că vorbise gura fără mine și am privit-o pentru prima oară.
Noi, ceilalți, arboram pahare delicate de șampanie, pe când ea strângea în palme, de parcă i-ar fi fost frig, o cană cu cafea americană. Purta pantofi bărbătești și un costum de stofă groasă de lână, cu revere înguste, și pantaloni largi, á la Charlot dans „Le Kid”. De undeva, din niște difuzoare, Vera Lynn cânta We'll meet again și, deși abia ne întâlnisem, ochii ei încercănați îmi promiteau nopți pierdute, jazz, absint și localuri subterane unde încă mai supraviețuiau anii nebuni de dinainte de război, după care jinduiam încă de pe când aterizasem la Paris. Cu ultimele rezerve de curaj am asigurat-o că da, n-am nicio îndoială și că, în cazul în care se va răzgândi, sunt gata să-i fiu alături, din punct de vedere artistic, bineînțeles. I-am sugerat că ar putea să-și numească romanul Țară, țară, vrem ostași; titlul ar fi putut funcționa foarte bine ca o metaforă pentru felul în care regimul comunist și Securitatea lui își recrutaseră activiștii dintre noi, ăștia din echipa adversă. Și mai aveam și alte idei, pe care i-am propus să le discutăm a doua zi la prânz. Vorbeam repede, pentru a-mi ascunde nesiguranța, și nici nu luasem în calcul că s-ar putea să nu știe cine sunt. Ea m-a cercetat puțin, apoi m-a întrebat:
— Vous êtes l'auteur des „Dix Autres Commandements”, n'est ce pas?
Eu am dat din cap că da, surprinsă, iar ea a schimbat franceza cu româna și a spus că, dacă e așa, probabil că știu ce vorbesc și îmi acceptă cu plăcere invitația. Era începutul lui 1991, când încă mai locuiam la Paris.
En fait, m-am întors către ea, să nu râzi, dar nu de povestea mea e interesată mademoiselle Tobrouk. M-a privit pe deasupra ochelarilor, curioasă și amuzată și i-am zis că nu, nici de a ei și imediat m-am simțit prost. Deși am trecut de cincizeci de ani, câteodată pot fi răutăcioasă ca o fetiță de șase.