Cine se opreşte când trebuie?

de Alexandra Niculescu

Vincent Van Gogh: Public Garden with Couple and Blue Fir Tree (The Poet's Garden III)

*

Poate momentul a fost de vină, l-am ales prost, nu i-am dat timp lui Gabriel să se descalţe şi să-şi dea sacoul jos, dar nu m-am stăpânit, ce să fac, se întâmplase ceva important, aşa că aproape i-am băgat tableta sub ochi şi-am strigat: Am apărut la ştiri, sunt pe BBC, sunt pe Euronews, nu vorbesc despre ziarele noastre columbiene, n-ai crezut atunci când mi-au luat interviul, uite numele meu Noemi Rosas, învăţătoare. Eu sunt, lumea citeşte ce-am zis eu.

Poate dacă alegeam un moment bun, să zicem mai încolo, după ce intra în casă, se spăla pe mâini, îşi dădea cu apă prin păr, cum face el, după ce se dezbăca şi-şi punea ceva lejer pe el, după ce-i pregăteam masa, după ce termina şi ajungea pe canapea şi se auzeau păsările de-afară, după ce-i mai lăsam vreo oră să se relaxeze, să-i vină cheful să dăm o raită, cum îi place, când e aproape întuneric, poate atunci ar fi trebuit să spun: uite cine e la ştiri, iubitule, şi atunci s-ar fi bucurat pentru mine. Dar nu, i-am băgat tableta în ochi, sigur era nervos din cauza altora şi hămesit, aşa că, pur şi simplu, a împins-o cu dosul palmei, de parcă era ceva de care trebuia să scape.

Bravo, a zis în timp ce trecea pe lângă mine. Ai spus bazaconiile alea despre hipopotami, nu? Că-ţi deranjează orele, să-i sacrifice, să-i trimită în India, nu? Parcă asta gândeai.

I-a plăcut că era masa pregătită şi, cât timp a mâncat, au mers chiar bine lucrurile, doar mesteca şi dădea din cap şi arunca des câte o privire dincolo de mine, spre televizor, pentru că-l lăsasem deschis, nu m-am întors să văd ce era.

Am citit, bine, sunt mici scăpări, chestii pe care nu le-am spus eu sau le-am spus altfel, dar esenţialul e pe-acolo. Patru hipopotami: OK, dar o sută şaizeci nu, să vină să se zgâiască turiştii la ei e OK, dar să fie la douăzeci de metri de şcoală, nu. Şi mai trebuia să zic şi despre bietul pescar căruia i-au smuls o mână, era păcat să am şansa şi să tac. Am spus şi că nu sunt de acord cu tribunalul ăla american care i-a recunoscut legal ca oameni, ştiu că avocatul e prietenul tău, dar trebuia să spun că nu.

A continuat să fie calm şi asta mi-a plăcut, pentru că se enervează repede când mă iau de vreun prieten de-al lui, mai ales dacă sunt din ăstia cunoscuţi. A terminat masa şi a propus: Să dăm o raită prin zonă. Nu mă dau în vânt după raitele astea pe întuneric, dacă e să spun drept, prefer să mă plimb prin Doradal, ai ce vedea, nu degeaba i se spune Santorini din Columbia.

Nu mi-e frică de ei când apar, nici nu se apropie de noi, nu ridică vreodată capetele lor imense spre care eu trag mereu cu ochiul, dar tot e ceva aşa, nu ştiu, asta n-am zis pentru ştirile alea, e o senzaţie de convieţuire forţată.

Când am ajuns deja pe strada principală, Gabriel a început: Deci ai apărut la ştiri, nu puteai să-ţi vezi de treabă, parcă discutaserăm şi ţi-a fost clar că trebuie să avem o poziţie comună şi dacă firma a reuşit să convingă un tribunal american să ne dea dreptate, puteai şi tu să refuzi să vorbeşti cu nişte amărâţi de jurnalişti, că tot găseau alţi deştepţi care să învinovăţească hipopotamii pentru tot. De ce-ai făcut-o? N-aveai ore? N-aveai nimic de corectat? Cum o să pice asta la birou, te-ai gândit? Un cabinet faimos şi serios le apără interesele şi nevasta unuia zice că nu fac bine plimbările lor nocturne, că strica iarba, aşa că mutaţi-i în India sau Mexic, că aşa am eu chef.

Se auzeau deja apropiindu-se, întotdeauna vorbeam puţin mai încet când se ivea turma, nu voiam să atragem atenţia, totuşi.

În întunericul străzii nici nu se vedeau bine, poate dacă nu erau sparte atâtea felinare s-ar fi văzut prea clar, prea mari şi m-ar fi speriat, aşa era aproape plăcut, deşi miroseau tare. Gabriel nici nu i-a băgat în seamă acum, altădată făcea câte o glumă: Unde e Escobar să vadă ce frumos v-aţi înmulţit? Sunt lucruri de învăţat aici, spunea şi se uita la mine, iar eu mă uitam în jos.

Acum era rândul meu să răspund, aş fi putut:

1) să-mi cer scuze şi atât, asta l-ar fi mulţumit, ar fi spus: Bine, lasă că rezolv eu, o să se uite, oricum cine citeşte ştirile aici?

2) să mă uit frumos spre el, poate să vin şi eu cu o glumă: Atâta am putut, pe urmă îl luam de mână, poate îl mângâiam puţin, asta l-ar fi făcut să uite şi să se gândească la ce-o să facem acasă.

Şi 3) asta am făcut eu, am zis: E zodia, ştii că nu mă pot abţine, spun ce cred, n-am tact, ceva mă îmboldeşte şi era jurnalistul ăla care chiar voia să mă asculte, să ştie dacă sunt paşnici sau nu. Şi ce cred eu c-ar trebui făcut cu hipopotamii cocainei. Insista şi insista şi m-am trezit că spun ce-mi trece prin cap. Şi tu faci chestii aşa, din impuls, lasă că ştiu eu.

Ma gândeam atunci, chiar în clipa aia dacă primul din turmă, care era cel mai aproape de noi, simţea cumva că ne certăm, că suntem nervoşi, şi speram să nu-l enerveze asta şi pe el, nu ştiu dacă ajungeau feromonii noştri sau undele până la el. M-am trezit spunând:

Chiar nu cred că trebuie văzuţi ca oameni cărora să li se apere interesele într-un proces, e o absurditate, vrei să-i aperi? OK, dar foloseşte altă formulă, asta nu ţine, râde lumea de cei care susţin aşa ceva. De-asta.

De-asta ce?

Nimic, lasă, ştii tu mai bine ce consecinţe au fost pentru că aţi luat voi cazul ăsta.

Ca să vezi, acum îmi pui la îndoială şi capacitatea profesională. Vin eu să zic cum să le cânţi copiilor la ora de muzică, de exemplu? Sau ce exerciţii să faceţi la matematică? În primul rând nu am făcut nimic ieşit din comun, asta e legea, citez: în Columbia animalele au dreptul de a intenta proces prin care să le fie apărate interesele, am încheiat citatul.

Trebuia să mă opresc atunci, eram pe la jumătate turmei, ei mergeau încet şi se opreau să mănânce ce găseau, deşi iarba aproape nu mai era, asta era strada pe care o luam uneori dimineaţa când încă nu treceau ei pe aici şi nu se simţea duhoarea, mirosul lor, să nu jignesc şi mă descălţam, nu-mi păsa de cine mă vede şi călcam pe iarba asta, care era cel mai curat şi frumos lucru pe care-l ştiam. Voim să iau ceva din ea, să intre în mine, prin mine, să urce şi să rămân cu mireasma ei toată ziua: femeia plină de iarbă şi chiar m-aş fi rostogolit, dar nu puteam, pentru că trebuia să ajung la şcoală şi să dau un exemplu exemplar copiilor, şi nu puteam să ajung cu iarba pe mine. Îmi pare rău de iarbă în sine şi de cuvânt, că toată lumea se gândeşte acum la altceva când spune iarbă, ar fi trebuit să aibă bunul simţ să găsească altul.

Dar cine se opreşte când trebuie? Cine? Eu nu, aşa că am răspuns: frumos că respecţi legea asta, nu zic nu, dar alte lucruri mai importante, nu. Bine că aperi hipopotamii lui Escobar, dar.

Să nu începem iar, eram tânăr şi nu ştiam ce fac şi am crezut că asta era bine. Atunci ne-am oprit amândoi şi ne-am uitat spre turmă pentru că ni s-a părut c-au scos un sunet, eram obişnuiţi cu zgomotul trecerii lor, dar atât.

Cum am zis şi jurnalistului cu care după tine nu trebuia să vorbesc: Paşnici, dar pot ataca oricând, poate nu le place cearta noastră, o să vină la noi, o să-i mai aperi acum?

E numai din cauza ta, a spus el, îi dai cu învinuirile şi azi, după atâţia ani.

Ăla cred c-a fost momentul în care fiecare din noi doi şi-a imaginat cum face semn primului hipopotam pe care-l prinde privindu-ne, îi transmite din ochi toate instrucţiunile şi aici începe să difere imaginaţia: în a lui Gabriel hipopotamul deschide o gură imensă, nu chiar imensă, pentru că sunt destul de mică totuşi, doar cât să încap în picioare, nu vrea să mă tortureze, nu e genul lui, doar să dispar cuminte, curat, fără urme, fără să mai audă vocea care îi aminteşte de ziua aia în care, în fine, doar să fiu înghiţită şi el să poată merge mai departe şi tot trecutul să fie o hârtie mototolită pe care o vrea aruncată la gunoi, un gunoi îndepărtat, iar el să audă doar vocea ăleia (nu-i spun numele niciodată) vocea ei de fetiţă inocentă: Totul e bine, pentru că ea nu ştie nimic şi atunci el nu se mai simte vinovat pentru că tot ce contează e părerea ei.

În imaginaţia mea lucrurile stau puţin altfel: instrucţiunile spun că hipopotamul are liber să se folosească de tot ce vrea pentru că totuşi sunt anii ăştia în care nu.

Nimic nu s-a întâmplat atunci, turma a trecut şi Gabriel m-a luat de mână: Să nu ne mai certăm, n-ai obosit să mă învinuieşti? Are o mâna mare şi caldă şi-mi vine instinctiv să tac atunci când mă ia de mână, mă concentrez doar la degetele noastre şi la pielea care se atinge, aşa că tot în şoaptă i-am zis: Jurnalistul m-a întrebat şi eu am răspuns sincer, mi se pare absurd ca tribunalul american şi avocaţii să apere hipopotamii cumpăraţi cu banii din cocaină, care, mă rog...era un jurnalist OK, i-am zis că are o meserie mişto, să vorbească aşa cu necunoscuţi, să-i facă să spună lucruri pe care le ascund atâta timp.