Într-o zi de decembrie, mi-am dat întâlnire la Babele cu viitoarea soție. Trebuia să mergem la Omu. Fiind după gardă, aș fi luat telecabina ca s-ajung pe platou, dar bătea un vânt scârbos, așa c-am urcat per pedes pe Jepi. Pe drum, vremea s-a stricat și mai și: a dat-o într-o vijelie înghețată, huruitoare, rea.
Nevastă-mea venea de la Cota 2000, cu doi angajați, care cărau marfă. Pe la ora 15.00, când ne-am întâlnit la cabana Ginei și a lui Ginel, cerul se învinețise, aerul devenise tăios, se pregătea de ninsoare. Ne-am băgat la adăpost, am redistribuit marfa angajaților, care, cărând câte 50 – 55 de kile, erau deja rupți. Am primit și eu parte din povara lor, mai puțin decât viitoarea consoartă, dar ea, pe lângă că era mai tânără, crescuse pe munții ăia: la 11 ani, de pildă, ai ei o lăsaseră singură la cabană, la Omu, să aibă grijă de acareturi. Fusese tot o zi d-asta nenorocită, cu ploaie, descărcări electrice, vijelii.
Săltăm rucsacii, plecăm. Vâjul șuieră dinspre nord, ne izbește în obraji cu lapoviță înghețată. În mod normal, de la Gina și Ginel până la Omu faci o oră și-un sfert, hai o oră jumateʼ, numai că-n după-amiaza aia, ba ne afundam în nămeți, ba alunecam. Cei doi angajați, niște puști de 18 ani, aveau doar o pereche de colțari; momentan, nu-i purtau, căci porțiunile cu ghețuș erau pe teren plat. Oricum, abia mergeam: rucsacii ne rupeau spinările, plus că începeam să urcăm. E o zonă acolo, în care semnalul dispare și mobilul se descarcă ultrarapid – e la intrarea în Cerdac, deasupra Văii Priponului, unde mai bine ții telefonul închis. La capătul ei e baraca, o construcție de tablă, în care cei de la Omu (deci și viitoarea nevastă), lăsau materiale, provizii etc.
Poposim la baracă, băgăm la tub. De-acum e OK să deschidem telefoanele: avem semnal și nici nu ne cad bateriile. S-a întunecat, abia vedem să punem zacuscă pe feliile uriașe de pâine, izbite din toate părțile de ninsoare. Ne uităm la ceas: futu-i, am făcut mult, două ore, asta ca să nu spun că ne-a zăpăcit!
Terminăm de îmbucat, o luăm pe drumul de iarnă. Vijelia ne-o trage din lateral, gerul ne intră-n urechi, în ceafă, ne ghemuim când ne cățărăm. Ajunși sus, pe Cerdac, cotim către nord: poteca nu e lată, e plină de gheață și e înclinată spre un hău. S-a întunecat, aprindem frontalele, pășim ca orbeții; viscolul se întețește, aproape că ne târâm, găsim cu greu conducta de gaz, făcută pe vremea lui Ceașcă, unicul punct de reper în bezna aia împuțită. Coborâm de-a lungul ei, spre Șaua Văii Cerbului, pe un omăt pufos alternând cu polei.
În șa, nu mai vedem nimic, e negură de-ți bagi degetele-n ochi, e prima oară când mă prind ce simte un orb, știu doar că-n stânga e Mecetul Turcesc, și că-n dreapta e râpa din Valea Cerbului. Frontalele mai mult ne încurcă, lumina se reflectă în fulgi, în ace de gheață, zici că ești într-o debara cu pereți aflați la douăjʼ-treijʼ de centimetri de tine, dincolo de care nu zărești nici pe dracuʼ.
Stingem frontalele. Pe atunci, mă lăudam că n-am cum să mă pierd pe traseul cu pricina, indiferent de vreme și de ora din zi, numai că, poftim, habar n-aveam unde sunt. Până și viitoarea nevastă dădea din colț în colț, striga la noi să stingem lanternele, cic-o înnebuneau. Până la urmă, ne-a arătat o umbră, ne-a asigurat că-i nush ce bolovan pe care-l știa ea, și ne-a indicat o direcție; am luat-o într-acolo, ținând spre Mecetul Turcesc, unde panta era molcomă, căci în partea cealaltă, era prăpastia înghețat-ucigașă din Valea Cerbului.
Ieșim de șa, urcăm spre Găvane. Suntem la adăpost de ninsoare, doar bate vântul, putem s-aprindem frontalele. Coasta e în cap, e teribil de alunecoasă. O iau cu nevasta înainte, tinerii abia merg, sunt vai de ei, unul are colțarii în piciorul drept, celălalt în piciorul stâng – ei cară greutăți mari: nu cât șerpașii, dar nici prea departe.
Trebuie să-i sprijinim, futu-i, ne apucăm de navetă: îl ajutăm pe unul dintre ei să urce zece-cinșpeʼ metri, îi găsim un loc safe, apoi ne întoarcem la celălalt, îl ajutăm și pe el, după care ne căznim iar cu primul, ș.a.m.d. Bieții băieți: n-au cum să se proptească decât într-un singur picior, cel cu colțarii; duc zeci de kile în spinare, iar vijelia îi zgâlțâie, vrea să-i omoare, să-i arunce în abis.
Ajungem la Găvane. Putem s-o luăm fie prin stânga, pe un drum mai ușor, fie prin dreapta, pe un brâneag expus, dar mai scurt. Ne-a intrat frigul în oase, iar brâneagul arată OK, așa c-o luăm cu băieții da capo: du-l zece metri pe unul, asigură-l, întoarce-te după celălalt, și tot așa. Nenorocirea e că brâneagul se îngustează, că-i tot mai înclinat; n-avem încotro, facem ture scurte, principala problemă fiind să le găsim băieților poziții cât de cât bune. Îmi vine să-i las pioletul unuia dintre ei, ca să aibă un punct de sprijin, dar ideea e cretină, căci riscul e mai mare în timp ce ne deplasăm: mergem ca niște moșnegi care susțin un artrozic terminal, așa e pe gheață când bate vâjul de rupe.
La un moment dat, buf, cădem, alunecăm, parc-am intra în picaj; noroc că nevastă-mea mă apucă de mână, noroc că înfig pioletul în gheață! Zău dacă țin minte ce am făcut, dacă într-adevăr am făcut ceva, sau dacă doar s-a uitat Moșul la noi: nu-mi amintesc decât c-am înțepenit pe povârniș, deasupra genunii.
Bine măcar c-avem semnal! Soția sună la Stația Meteo de la Omu, dar ăia nimic, nu răspund. Atunci îl sună pe ta-suʼ, care aștepta vești la Poiana Izvoarelor. Omul pare liniștit, cică să legăm rucsacii de un stâlp și să mergem mai departe fără bagaje, dar nevastă-mea nu lasă în urmă niciun capăt de ață! Văzând că n-are cu cine să se înțeleagă, socrul ne zice să închidem telefonul, c-o să sune el la Stația Meteo. De deschis, n-o să-l deschidem decât în zece minute, când o să ne sune el înapoi, iar dacă n-o să ne sune, va trebui să-l închidem din nou, ca să facem economie la baterie, și să...
Nu-mi amintesc dacă l-am ascultat, știu doar că cel ce ne-a sunat a fost George de la Stația Meteo. El e un adevărat munțoman – în afara lui Messner, pe lângă care am trecut la Bolzano, George e cel mai tare montaniard alături de care am stat! A dormit o noapte în viscol, îngropat în zăpadă, pe Valea Ialomiței, a fost în Caucaz, cred că și-n Aconcagua, și-a vrut să cucerească Annapurna, dar n-a reușit, căci l-a lovit un bolovan de gheață în creștet. Medicii zic că boala de altitudine, numită soroche în Anzi, constă în edem cerebral și pulmonar, adică în umplerea cu apă a respectivelor organe, chestie care se întâmplă și când ești izbit în cap, drept care George n-a avut nicio șansă: a fost nevoit să lase baltă Annapurna.
De el mă leagă o nenorocire, sau un blestem, nici nu știu cum să-i zic: după ce mi-am rupt glezna în Crai, n-am mai putut să fac escaladă, și i-am dat lui George echipamentul: espadrilele din piele turcoaz, cu vârful îngust, ca să pun piciorul pe „muște”, hamul reglabil și carabinierele nichelate, iar el le-a dat mai departe lui fi-suʼ, contaminându-l cu munțomanie. După ani și ani, băiatul a ajuns montaniard de nădejde, dar tatăl nu l-a luat pe Annapurna, cu el. De supărare, fiul a tras o tură solitară în Făgăraș, a căzut în prăpastie și a murit. Cum să nu mă gândesc, deci, că dacă nu i-aș fi dăruit echipamentul, poate ar fi scăpat? Cum să nu-mi spun că dacă i l-aș fi oferit altcândva, s-ar fi spart șirul evenimentelor care l-au dus la deces? Cum să nu mă omoare ideea că fractura mea de gleznă trebuia să-mi arate că n-am voie să fac cadouri legate de escaladă? Din toate aceste pricini, nu pot decât să-i rog pe cei ce citesc povestea asta, să se roage la Dumnezeul pe care-L iubesc, pentru tânărul mort fără surle, aclamații și lumânări aprinse la cap, ca un adevărat alpinist. Azvârliți făină în aer, ca-n Himalaya, nu-l uitați pe fiul lui George, mort înainte de cuceriri!
Eh, dar eu povesteam despre tatăl lui, care ne-a spus la telefon, în noaptea aia de 23 decembrie, că vine să ne scoată din rahat. În zece-cinșpeʼ minute, am zărit o lumină jucând prin perdelele ninsorii, și am auzit glasul lui George: râdea plin de viață. Cred că băuse ceva, căci s-a împiedicat ca fraierul: am zis că dracul îl ia, dar el a făcut un flic-flac, și-a aterizat în colțari, ca un gimnast la proba de sol, înfigându-se în gheață la doi pași de noi.
Ne-am prins în coardă, el în frunte, eu spre coadă, și nevastă-mea la coadă de tot, căci, să fiu cinstit: oi fi eu mascul, dar pe munte (și nu numai) ea e șefa.
Am ieșit din brâneag, am luat-o peste Vârful Bucura, despre care se zice c-ar fi fost Kogaionul dacic, despre care a scris Herodot, azi fiind locul unde sunt unși juzii masoni, Cavalerii Kadosh. Când și când, băieților le lua vântul picioarele, trântindu-i ca pe niște fantoșe, în timp ce noi ne târam încovoiați, cu ochii ciupiți de vijelie; gâfâiam, ne era sete, frică și foame, ne săturasem de călătoria aia, în care vântul ne smulgea aerul din nări – și, uite-așa, târâș-grăpiș, am ajuns la Omu după nouă ore de mers! Fiind decembrie, cabana nu era îngropată în nămeți, după cum se întâmplă în mai, așa c-am intrat în ea imediat, fără s-o dezgropăm, vreau să spun. Am făcut focul, și-am dormit cu soția și cu cei doi băieți, lângă sobă, înghesuiți pe masa din bucătărie, pe care de regulă tocam carnea pentru cele mai bune sarmale de pe pământ.
Asta s-a întâmplat pe autostrada Bucegilor. Cei ce cunosc munții aceia, cum e tatăl nevesti-mii, știu că totul se poate isprăvi cât ai clipi din ochi; uneori viața e scurtă, acolo sus – de altfel, din ce am aflat după ani și ani, socrul ne-a așteptat telefonul plin de înfrigurare, iar după ce-a auzit ce și cum, a răcnit la lumea din jur să tacă dracuʼ din gură, și n-a mai scos nicio vorbă, într-o liniște grea, gândul morții bântuindu-i pe toți cei de față, înainte să afle c-am intrat în cabană, la Omu.