Această pagină reprezintă versiunea digitală a dosarului fizic de marketing care a însoțit anumite exemplare ale cărții. Întrucât mulți dintre cei care nu au intrat în posesia acestui dosar m-au întrebat ce se află în interior am decis să-l public aici. Cele de mai jos pot fi, de asemenea, un util suport de lectură.

Subscribe now

Coperta cărții - lucrarea Conte de fees, aparținând artistului german Armin Boehm (https://arminboehm.de). În octombrie 2024 am vizitat la König Gallerie din Berlin o expoziție a acestuia iar mai târziu, pe când căutam o imagine pentru copertă, am dat peste această pictură a lui, care mi s-a părut „făcută” special pentru această carte. Armin a fost amabil și mi-a oferit drepturile pentru a o folosi, iar Andrei Gamarț s-a ocupat de rest.

1. Harta Govorei, așa cum este descrisă în carte, care se suprapune destul de fidel peste cea reală. Desigur, din motive care servesc poveștii, anumite lucruri au fost schimbate. Harta este desenată de tatăl meu, care a copilărit și el aici.

2. În stânga, Casa cu salcâmi, în dreapta, Clubul. În apartamentul din stânga jos, locuit în carte de Natalia și Toni Decu, au stat în realitate bunicii mei din partea tatălui, care m-au crescut până la vârsta de 10 ani.

3. Jos, Biblioteca (actualmente retrocedată, în renovare), sus, în capătul scărilor, Clubul (actualmente găzduind Muzeul balnear). Terasa care înconjoară Clubul era unul din locurile noastre de joacă preferate (când nu mergeam în pădure).

4. Doamna Angela, care era bibliotecară în Govora la sfârșitul anilor ‘70. Ea și soțul ei, Nistor, au fost „moșii” mei. Când eram copil mă lăsau destul de des în grija Angelei, și așa am ajuns să petrec mult timp în Bibliotecă, încă dinainte de a învăța să citesc.

Share

5. Vila 17 (inițial Vila Esmeralda). În carte, aici locuiesc locotenentul Sebastian Popa, Angela Decu și copiii ei, Ana și Damian. În dreapta se vede peretele Vilei Ivanovici (în carte, locația Dispensarului).

6. Locația fostei Vile 17 (Esmeralda). În realitate, vila a fost dărâmată înainte de 1984, anul în care se declanșează evenimentul central al cărții. În stânga este noua grădiniță, în spatele ei Clubul, iar în dreapta Clubului Vila cu salcâmi.

7. Vila Ivanovici, care în carte găzduiește Dispensarul. În prezent, Studiogovora, o asociație creată pentru a documenta moștenirea culturală a Băilor Govora și a sprijini revitalizarea acesteia, încearcă restaurarea clădirii.

8. Clădirea miliției (azi, Poliția Băile Govora).

9. Pavilionul Balnear, din parc, azi în ruină.

10. Hotelul Palace, inaugurat în 1914, abandonat după 1989 și restaurat în 2013, după ce ajunsese într-o avansată stare de degradare.

11. Cinematograful, azi restaurat, cu destinație incertă.

    

12. Fosta autogară, actualmente skate park.

13. Lacul ielelor (în pădure, pe drumul spre satul Curături)

14. Pădurea de fagi, între Govora și satul Curături

15. Anunț dat de Sebastian Popa în ziarul Informația Bucureștiului.

16. Matricola școlară a Anei Decu, găsită de locotenentul Popa pe Strada Crinilor.

17. Scrisoarea Nataliei Decu pentru Michal Vainer.

18. Scrisoarea tovarășei inginer Mariana Vasile către Sebastian Popa.

19. Decupaj cu articolul Domnicăi Davidescu din ziarul Libération, 23 decembrie 1989.

20. Rețeta prăjiturii cu vișine a Vioricăi (în realitate o foaie dintr-un caiet cu rețete care a aparținut bunicii mele).

    

21. Nicolae Iordache, venit de la război, ulei pe pânză, Muzeul Național de Artă.

Leave a comment

Share Nowhere Nation

Share

Vincent Van Gogh: Public Garden with Couple and Blue Fir Tree (The Poet's Garden III)

*

Poate momentul a fost de vină, l-am ales prost, nu i-am dat timp lui Gabriel să se descalţe şi să-şi dea sacoul jos, dar nu m-am stăpânit, ce să fac, se întâmplase ceva important, aşa că aproape i-am băgat tableta sub ochi şi-am strigat: Am apărut la ştiri, sunt pe BBC, sunt pe Euronews, nu vorbesc despre ziarele noastre columbiene, n-ai crezut atunci când mi-au luat interviul, uite numele meu Noemi Rosas, învăţătoare. Eu sunt, lumea citeşte ce-am zis eu.

Poate dacă alegeam un moment bun, să zicem mai încolo, după ce intra în casă, se spăla pe mâini, îşi dădea cu apă prin păr, cum face el, după ce se dezbăca şi-şi punea ceva lejer pe el, după ce-i pregăteam masa, după ce termina şi ajungea pe canapea şi se auzeau păsările de-afară, după ce-i mai lăsam vreo oră să se relaxeze, să-i vină cheful să dăm o raită, cum îi place, când e aproape întuneric, poate atunci ar fi trebuit să spun: uite cine e la ştiri, iubitule, şi atunci s-ar fi bucurat pentru mine. Dar nu, i-am băgat tableta în ochi, sigur era nervos din cauza altora şi hămesit, aşa că, pur şi simplu, a împins-o cu dosul palmei, de parcă era ceva de care trebuia să scape.

Bravo, a zis în timp ce trecea pe lângă mine. Ai spus bazaconiile alea despre hipopotami, nu? Că-ţi deranjează orele, să-i sacrifice, să-i trimită în India, nu? Parcă asta gândeai.

I-a plăcut că era masa pregătită şi, cât timp a mâncat, au mers chiar bine lucrurile, doar mesteca şi dădea din cap şi arunca des câte o privire dincolo de mine, spre televizor, pentru că-l lăsasem deschis, nu m-am întors să văd ce era.

Am citit, bine, sunt mici scăpări, chestii pe care nu le-am spus eu sau le-am spus altfel, dar esenţialul e pe-acolo. Patru hipopotami: OK, dar o sută şaizeci nu, să vină să se zgâiască turiştii la ei e OK, dar să fie la douăzeci de metri de şcoală, nu. Şi mai trebuia să zic şi despre bietul pescar căruia i-au smuls o mână, era păcat să am şansa şi să tac. Am spus şi că nu sunt de acord cu tribunalul ăla american care i-a recunoscut legal ca oameni, ştiu că avocatul e prietenul tău, dar trebuia să spun că nu.

A continuat să fie calm şi asta mi-a plăcut, pentru că se enervează repede când mă iau de vreun prieten de-al lui, mai ales dacă sunt din ăstia cunoscuţi. A terminat masa şi a propus: Să dăm o raită prin zonă. Nu mă dau în vânt după raitele astea pe întuneric, dacă e să spun drept, prefer să mă plimb prin Doradal, ai ce vedea, nu degeaba i se spune Santorini din Columbia.

Nu mi-e frică de ei când apar, nici nu se apropie de noi, nu ridică vreodată capetele lor imense spre care eu trag mereu cu ochiul, dar tot e ceva aşa, nu ştiu, asta n-am zis pentru ştirile alea, e o senzaţie de convieţuire forţată.

Când am ajuns deja pe strada principală, Gabriel a început: Deci ai apărut la ştiri, nu puteai să-ţi vezi de treabă, parcă discutaserăm şi ţi-a fost clar că trebuie să avem o poziţie comună şi dacă firma a reuşit să convingă un tribunal american să ne dea dreptate, puteai şi tu să refuzi să vorbeşti cu nişte amărâţi de jurnalişti, că tot găseau alţi deştepţi care să învinovăţească hipopotamii pentru tot. De ce-ai făcut-o? N-aveai ore? N-aveai nimic de corectat? Cum o să pice asta la birou, te-ai gândit? Un cabinet faimos şi serios le apără interesele şi nevasta unuia zice că nu fac bine plimbările lor nocturne, că strica iarba, aşa că mutaţi-i în India sau Mexic, că aşa am eu chef.

Se auzeau deja apropiindu-se, întotdeauna vorbeam puţin mai încet când se ivea turma, nu voiam să atragem atenţia, totuşi.

În întunericul străzii nici nu se vedeau bine, poate dacă nu erau sparte atâtea felinare s-ar fi văzut prea clar, prea mari şi m-ar fi speriat, aşa era aproape plăcut, deşi miroseau tare. Gabriel nici nu i-a băgat în seamă acum, altădată făcea câte o glumă: Unde e Escobar să vadă ce frumos v-aţi înmulţit? Sunt lucruri de învăţat aici, spunea şi se uita la mine, iar eu mă uitam în jos.

Acum era rândul meu să răspund, aş fi putut:

1) să-mi cer scuze şi atât, asta l-ar fi mulţumit, ar fi spus: Bine, lasă că rezolv eu, o să se uite, oricum cine citeşte ştirile aici?

2) să mă uit frumos spre el, poate să vin şi eu cu o glumă: Atâta am putut, pe urmă îl luam de mână, poate îl mângâiam puţin, asta l-ar fi făcut să uite şi să se gândească la ce-o să facem acasă.

Şi 3) asta am făcut eu, am zis: E zodia, ştii că nu mă pot abţine, spun ce cred, n-am tact, ceva mă îmboldeşte şi era jurnalistul ăla care chiar voia să mă asculte, să ştie dacă sunt paşnici sau nu. Şi ce cred eu c-ar trebui făcut cu hipopotamii cocainei. Insista şi insista şi m-am trezit că spun ce-mi trece prin cap. Şi tu faci chestii aşa, din impuls, lasă că ştiu eu.

Ma gândeam atunci, chiar în clipa aia dacă primul din turmă, care era cel mai aproape de noi, simţea cumva că ne certăm, că suntem nervoşi, şi speram să nu-l enerveze asta şi pe el, nu ştiu dacă ajungeau feromonii noştri sau undele până la el. M-am trezit spunând:

Chiar nu cred că trebuie văzuţi ca oameni cărora să li se apere interesele într-un proces, e o absurditate, vrei să-i aperi? OK, dar foloseşte altă formulă, asta nu ţine, râde lumea de cei care susţin aşa ceva. De-asta.

De-asta ce?

Nimic, lasă, ştii tu mai bine ce consecinţe au fost pentru că aţi luat voi cazul ăsta.

Ca să vezi, acum îmi pui la îndoială şi capacitatea profesională. Vin eu să zic cum să le cânţi copiilor la ora de muzică, de exemplu? Sau ce exerciţii să faceţi la matematică? În primul rând nu am făcut nimic ieşit din comun, asta e legea, citez: în Columbia animalele au dreptul de a intenta proces prin care să le fie apărate interesele, am încheiat citatul.

Trebuia să mă opresc atunci, eram pe la jumătate turmei, ei mergeau încet şi se opreau să mănânce ce găseau, deşi iarba aproape nu mai era, asta era strada pe care o luam uneori dimineaţa când încă nu treceau ei pe aici şi nu se simţea duhoarea, mirosul lor, să nu jignesc şi mă descălţam, nu-mi păsa de cine mă vede şi călcam pe iarba asta, care era cel mai curat şi frumos lucru pe care-l ştiam. Voim să iau ceva din ea, să intre în mine, prin mine, să urce şi să rămân cu mireasma ei toată ziua: femeia plină de iarbă şi chiar m-aş fi rostogolit, dar nu puteam, pentru că trebuia să ajung la şcoală şi să dau un exemplu exemplar copiilor, şi nu puteam să ajung cu iarba pe mine. Îmi pare rău de iarbă în sine şi de cuvânt, că toată lumea se gândeşte acum la altceva când spune iarbă, ar fi trebuit să aibă bunul simţ să găsească altul.

Dar cine se opreşte când trebuie? Cine? Eu nu, aşa că am răspuns: frumos că respecţi legea asta, nu zic nu, dar alte lucruri mai importante, nu. Bine că aperi hipopotamii lui Escobar, dar.

Să nu începem iar, eram tânăr şi nu ştiam ce fac şi am crezut că asta era bine. Atunci ne-am oprit amândoi şi ne-am uitat spre turmă pentru că ni s-a părut c-au scos un sunet, eram obişnuiţi cu zgomotul trecerii lor, dar atât.

Cum am zis şi jurnalistului cu care după tine nu trebuia să vorbesc: Paşnici, dar pot ataca oricând, poate nu le place cearta noastră, o să vină la noi, o să-i mai aperi acum?

E numai din cauza ta, a spus el, îi dai cu învinuirile şi azi, după atâţia ani.

Ăla cred c-a fost momentul în care fiecare din noi doi şi-a imaginat cum face semn primului hipopotam pe care-l prinde privindu-ne, îi transmite din ochi toate instrucţiunile şi aici începe să difere imaginaţia: în a lui Gabriel hipopotamul deschide o gură imensă, nu chiar imensă, pentru că sunt destul de mică totuşi, doar cât să încap în picioare, nu vrea să mă tortureze, nu e genul lui, doar să dispar cuminte, curat, fără urme, fără să mai audă vocea care îi aminteşte de ziua aia în care, în fine, doar să fiu înghiţită şi el să poată merge mai departe şi tot trecutul să fie o hârtie mototolită pe care o vrea aruncată la gunoi, un gunoi îndepărtat, iar el să audă doar vocea ăleia (nu-i spun numele niciodată) vocea ei de fetiţă inocentă: Totul e bine, pentru că ea nu ştie nimic şi atunci el nu se mai simte vinovat pentru că tot ce contează e părerea ei.

În imaginaţia mea lucrurile stau puţin altfel: instrucţiunile spun că hipopotamul are liber să se folosească de tot ce vrea pentru că totuşi sunt anii ăştia în care nu.

Nimic nu s-a întâmplat atunci, turma a trecut şi Gabriel m-a luat de mână: Să nu ne mai certăm, n-ai obosit să mă învinuieşti? Are o mâna mare şi caldă şi-mi vine instinctiv să tac atunci când mă ia de mână, mă concentrez doar la degetele noastre şi la pielea care se atinge, aşa că tot în şoaptă i-am zis: Jurnalistul m-a întrebat şi eu am răspuns sincer, mi se pare absurd ca tribunalul american şi avocaţii să apere hipopotamii cumpăraţi cu banii din cocaină, care, mă rog...era un jurnalist OK, i-am zis că are o meserie mişto, să vorbească aşa cu necunoscuţi, să-i facă să spună lucruri pe care le ascund atâta timp.

Share

Subscribe now

Leave a comment

Oh-là-là, c'était mademoiselle Sophie Tobrouk elle-même, i-am spus lui V. după ce am închis telefonul. De când am decis că nu voi mai scrie în română, încerc să folosesc exclusiv franceza. V., însă, dorește să-și conserve vocabularul românesc, așa că se mai întâmplă, dacă suntem doar noi două, ca pe ea s-o ia valul și să-mi spună ceva în română — mai ales când citește presa din țară, pe care încă o primește regulat —, iar eu, dacă nu sunt atentă, îi răspund de asemenea în română. Altfel, mi-a susținut sută la sută decizia, deși nu i-a fost ușor. Ea încă mai scrie corespondențe și eseuri pentru câteva periodice de la București, ca și pentru biroul editorial român al RFI. V. știe că am o slăbiciune pentru mademoiselle Tobrouk, care e realizatoarea mea TV preferată, bien sûr, dar asta rămâne între noi, après monsieur Pivot, și, nu de puține ori, elle me taquine când urmăresc Histoires en Detail. Lăsând gluma laoparte, ea se situează în colțul „analistului pretențios” și consideră că majoritatea subiectelor pe care le tratează emisiunea sunt — și folosesc cuvintele ei — „măcar frivole”. Eu îi contrapun perspectiva romancierului, atras de orice poveste de calitate, cu atât mai mult cu cât este una adevărată. Cum sunt o fire competitivă, mă trezesc deseori purtată în vâltoarea discuției în contradictoriu, aproape de linia roșie a cuvintelor care, odată rostite, nu mai pot fi nerostite. Din fericire, atât eu, cât și V. am rămas mereu de partea bună a acesteia.

Je vous attends, am spus. Faceți vreo oră de la Saint-Lazare, iar eu locuiesc la doi pași de Gare de Rouen. Am folosit intenționat singularul, pentru a-i da lui V. un nou pretext de a mă tachina. Între două femei de vârsta noastră jocurile sunt arme eficiente împotriva acrelii. V. știe și ea să se joace, de aceea nu m-a întrebat nimic după ce i-am spus cine telefonase. Mi-am făcut de lucru aranjând pernele de pe canapea, dar n-am reușit să rezist prea mult și am izbucnit amândouă în râs. Putain, am spus și am aruncat spre ea cu o pernă. Dar era pregătită și s-a ferit cu un gest scurt, fără ca măcar să-și închidă cartea. Vas-y, j'écoute, m-a îndemnat, cu ochii pironiți asupra aceluiași început de capitol și cu un zâmbet superior în colțul gurii, acolo unde, când am cunoscut-o, obișnuia să atârne o Gauloise blonde. Pe atunci, V. fuma doar Gauloises, ca un omagiu adus lui Cortazar, din cauza căruia pretindea că s-a lăsat de scris literatură, după ce a citit Șotron și a făcut o criză de nervi judecând că orice ar face nu se va apropia vreodată de nivelul acela. Eu nu mă-nnebuneam după romanele lui Cortazar, povestirile, da, îmi plăceau, dar nici n-aș fi băgat mâna-n foc că nu mă lăsam influențată de politică. Încă mai eram șocată de înclinațiile stângiste ale intelectualității franceze pe care le găseam, cu timiditate, de neiertat.

Subscribe now

— Copilării, mă trezisem vorbind, într-unul din momentele mele de rătăcire care nu s-au rărit cu trecerea anilor.

Se întâmpla la o serată culturală organizată de un reputat filosof de origine română în apartamentul său din al șaselea arondisment.

— Credeți? m-a întrebat și abia atunci am realizat că vorbise gura fără mine și am privit-o pentru prima oară.

Noi, ceilalți, arboram pahare delicate de șampanie, pe când ea strângea în palme, de parcă i-ar fi fost frig, o cană cu cafea americană. Purta pantofi bărbătești și un costum de stofă groasă de lână, cu revere înguste, și pantaloni largi, á la Charlot dans „Le Kid”. De undeva, din niște difuzoare, Vera Lynn cânta We'll meet again și, deși abia ne întâlnisem, ochii ei încercănați îmi promiteau nopți pierdute, jazz, absint și localuri subterane unde încă mai supraviețuiau anii nebuni de dinainte de război, după care jinduiam încă de pe când aterizasem la Paris. Cu ultimele rezerve de curaj am asigurat-o că da, n-am nicio îndoială și că, în cazul în care se va răzgândi, sunt gata să-i fiu alături, din punct de vedere artistic, bineînțeles. I-am sugerat că ar putea să-și numească romanul Țară, țară, vrem ostași; titlul ar fi putut funcționa foarte bine ca o metaforă pentru felul în care regimul comunist și Securitatea lui își recrutaseră activiștii dintre noi, ăștia din echipa adversă. Și mai aveam și alte idei, pe care i-am propus să le discutăm a doua zi la prânz. Vorbeam repede, pentru a-mi ascunde nesiguranța, și nici nu luasem în calcul că s-ar putea să nu știe cine sunt. Ea m-a cercetat puțin, apoi m-a întrebat:

— Vous êtes l'auteur des „Dix Autres Commandements”, n'est ce pas?

Eu am dat din cap că da, surprinsă, iar ea a schimbat franceza cu româna și a spus că, dacă e așa, probabil că știu ce vorbesc și îmi acceptă cu plăcere invitația. Era începutul lui 1991, când încă mai locuiam la Paris.

En fait, m-am întors către ea, să nu râzi, dar nu de povestea mea e interesată mademoiselle Tobrouk. M-a privit pe deasupra ochelarilor, curioasă și amuzată și i-am zis că nu, nici de a ei și imediat m-am simțit prost. Deși am trecut de cincizeci de ani, câteodată pot fi răutăcioasă ca o fetiță de șase.

Share

Leave a comment

Într-o zi de decembrie, mi-am dat întâlnire la Babele cu viitoarea soție. Trebuia să mergem la Omu. Fiind după gardă, aș fi luat telecabina ca s-ajung pe platou, dar bătea un vânt scârbos, așa c-am urcat per pedes pe Jepi. Pe drum, vremea s-a stricat și mai și: a dat-o într-o vijelie înghețată, huruitoare, rea.

Nevastă-mea venea de la Cota 2000, cu doi angajați, care cărau marfă. Pe la ora 15.00, când ne-am întâlnit la cabana Ginei și a lui Ginel, cerul se învinețise, aerul devenise tăios, se pregătea de ninsoare. Ne-am băgat la adăpost, am redistribuit marfa angajaților, care, cărând câte 50 – 55 de kile, erau deja rupți. Am primit și eu parte din povara lor, mai puțin decât viitoarea consoartă, dar ea, pe lângă că era mai tânără, crescuse pe munții ăia: la 11 ani, de pildă, ai ei o lăsaseră singură la cabană, la Omu, să aibă grijă de acareturi. Fusese tot o zi d-asta nenorocită, cu ploaie, descărcări electrice, vijelii.

Săltăm rucsacii, plecăm. Vâjul șuieră dinspre nord, ne izbește în obraji cu lapoviță înghețată. În mod normal, de la Gina și Ginel până la Omu faci o oră și-un sfert, hai o oră jumateʼ, numai că-n după-amiaza aia, ba ne afundam în nămeți, ba alunecam. Cei doi angajați, niște puști de 18 ani, aveau doar o pereche de colțari; momentan, nu-i purtau, căci porțiunile cu ghețuș erau pe teren plat. Oricum, abia mergeam: rucsacii ne rupeau spinările, plus că începeam să urcăm. E o zonă acolo, în care semnalul dispare și mobilul se descarcă ultrarapid – e la intrarea în Cerdac, deasupra Văii Priponului, unde mai bine ții telefonul închis. La capătul ei e baraca, o construcție de tablă, în care cei de la Omu (deci și viitoarea nevastă), lăsau materiale, provizii etc.

Poposim la baracă, băgăm la tub. De-acum e OK să deschidem telefoanele: avem semnal și nici nu ne cad bateriile. S-a întunecat, abia vedem să punem zacuscă pe feliile uriașe de pâine, izbite din toate părțile de ninsoare. Ne uităm la ceas: futu-i, am făcut mult, două ore, asta ca să nu spun că ne-a zăpăcit!

Terminăm de îmbucat, o luăm pe drumul de iarnă. Vijelia ne-o trage din lateral, gerul ne intră-n urechi, în ceafă, ne ghemuim când ne cățărăm. Ajunși sus, pe Cerdac, cotim către nord: poteca nu e lată, e plină de gheață și e înclinată spre un hău. S-a întunecat, aprindem frontalele, pășim ca orbeții; viscolul se întețește, aproape că ne târâm, găsim cu greu conducta de gaz, făcută pe vremea lui Ceașcă, unicul punct de reper în bezna aia împuțită. Coborâm de-a lungul ei, spre Șaua Văii Cerbului, pe un omăt pufos alternând cu polei.

În șa, nu mai vedem nimic, e negură de-ți bagi degetele-n ochi, e prima oară când mă prind ce simte un orb, știu doar că-n stânga e Mecetul Turcesc, și că-n dreapta e râpa din Valea Cerbului. Frontalele mai mult ne încurcă, lumina se reflectă în fulgi, în ace de gheață, zici că ești într-o debara cu pereți aflați la douăjʼ-treijʼ de centimetri de tine, dincolo de care nu zărești nici pe dracuʼ.

Stingem frontalele. Pe atunci, mă lăudam că n-am cum să mă pierd pe traseul cu pricina, indiferent de vreme și de ora din zi, numai că, poftim, habar n-aveam unde sunt. Până și viitoarea nevastă dădea din colț în colț, striga la noi să stingem lanternele, cic-o înnebuneau. Până la urmă, ne-a arătat o umbră, ne-a asigurat că-i nush ce bolovan pe care-l știa ea, și ne-a indicat o direcție; am luat-o într-acolo, ținând spre Mecetul Turcesc, unde panta era molcomă, căci în partea cealaltă, era prăpastia înghețat-ucigașă din Valea Cerbului.

Ieșim de șa, urcăm spre Găvane. Suntem la adăpost de ninsoare, doar bate vântul, putem s-aprindem frontalele. Coasta e în cap, e teribil de alunecoasă. O iau cu nevasta înainte, tinerii abia merg, sunt vai de ei, unul are colțarii în piciorul drept, celălalt în piciorul stâng – ei cară greutăți mari: nu cât șerpașii, dar nici prea departe.

Trebuie să-i sprijinim, futu-i, ne apucăm de navetă: îl ajutăm pe unul dintre ei să urce zece-cinșpeʼ metri, îi găsim un loc safe, apoi ne întoarcem la celălalt, îl ajutăm și pe el, după care ne căznim iar cu primul, ș.a.m.d. Bieții băieți: n-au cum să se proptească decât într-un singur picior, cel cu colțarii; duc zeci de kile în spinare, iar vijelia îi zgâlțâie, vrea să-i omoare, să-i arunce în abis.

Ajungem la Găvane. Putem s-o luăm fie prin stânga, pe un drum mai ușor, fie prin dreapta, pe un brâneag expus, dar mai scurt. Ne-a intrat frigul în oase, iar brâneagul arată OK, așa c-o luăm cu băieții da capo: du-l zece metri pe unul, asigură-l, întoarce-te după celălalt, și tot așa. Nenorocirea e că brâneagul se îngustează, că-i tot mai înclinat; n-avem încotro, facem ture scurte, principala problemă fiind să le găsim băieților poziții cât de cât bune. Îmi vine să-i las pioletul unuia dintre ei, ca să aibă un punct de sprijin, dar ideea e cretină, căci riscul e mai mare în timp ce ne deplasăm: mergem ca niște moșnegi care susțin un artrozic terminal, așa e pe gheață când bate vâjul de rupe.

La un moment dat, buf, cădem, alunecăm, parc-am intra în picaj; noroc că nevastă-mea mă apucă de mână, noroc că înfig pioletul în gheață! Zău dacă țin minte ce am făcut, dacă într-adevăr am făcut ceva, sau dacă doar s-a uitat Moșul la noi: nu-mi amintesc decât c-am înțepenit pe povârniș, deasupra genunii.

Bine măcar c-avem semnal! Soția sună la Stația Meteo de la Omu, dar ăia nimic, nu răspund. Atunci îl sună pe ta-suʼ, care aștepta vești la Poiana Izvoarelor. Omul pare liniștit, cică să legăm rucsacii de un stâlp și să mergem mai departe fără bagaje, dar nevastă-mea nu lasă în urmă niciun capăt de ață! Văzând că n-are cu cine să se înțeleagă, socrul ne zice să închidem telefonul, c-o să sune el la Stația Meteo. De deschis, n-o să-l deschidem decât în zece minute, când o să ne sune el înapoi, iar dacă n-o să ne sune, va trebui să-l închidem din nou, ca să facem economie la baterie, și să...

Nu-mi amintesc dacă l-am ascultat, știu doar că cel ce ne-a sunat a fost George de la Stația Meteo. El e un adevărat munțoman – în afara lui Messner, pe lângă care am trecut la Bolzano, George e cel mai tare montaniard alături de care am stat! A dormit o noapte în viscol, îngropat în zăpadă, pe Valea Ialomiței, a fost în Caucaz, cred că și-n Aconcagua, și-a vrut să cucerească Annapurna, dar n-a reușit, căci l-a lovit un bolovan de gheață în creștet. Medicii zic că boala de altitudine, numită soroche în Anzi, constă în edem cerebral și pulmonar, adică în umplerea cu apă a respectivelor organe, chestie care se întâmplă și când ești izbit în cap, drept care George n-a avut nicio șansă: a fost nevoit să lase baltă Annapurna.

De el mă leagă o nenorocire, sau un blestem, nici nu știu cum să-i zic: după ce mi-am rupt glezna în Crai, n-am mai putut să fac escaladă, și i-am dat lui George echipamentul: espadrilele din piele turcoaz, cu vârful îngust, ca să pun piciorul pe „muște”, hamul reglabil și carabinierele nichelate, iar el le-a dat mai departe lui fi-suʼ, contaminându-l cu munțomanie. După ani și ani, băiatul a ajuns montaniard de nădejde, dar tatăl nu l-a luat pe Annapurna, cu el. De supărare, fiul a tras o tură solitară în Făgăraș, a căzut în prăpastie și a murit. Cum să nu mă gândesc, deci, că dacă nu i-aș fi dăruit echipamentul, poate ar fi scăpat? Cum să nu-mi spun că dacă i l-aș fi oferit altcândva, s-ar fi spart șirul evenimentelor care l-au dus la deces? Cum să nu mă omoare ideea că fractura mea de gleznă trebuia să-mi arate că n-am voie să fac cadouri legate de escaladă? Din toate aceste pricini, nu pot decât să-i rog pe cei ce citesc povestea asta, să se roage la Dumnezeul pe care-L iubesc, pentru tânărul mort fără surle, aclamații și lumânări aprinse la cap, ca un adevărat alpinist. Azvârliți făină în aer, ca-n Himalaya, nu-l uitați pe fiul lui George, mort înainte de cuceriri!

Eh, dar eu povesteam despre tatăl lui, care ne-a spus la telefon, în noaptea aia de 23 decembrie, că vine să ne scoată din rahat. În zece-cinșpeʼ minute, am zărit o lumină jucând prin perdelele ninsorii, și am auzit glasul lui George: râdea plin de viață. Cred că băuse ceva, căci s-a împiedicat ca fraierul: am zis că dracul îl ia, dar el a făcut un flic-flac, și-a aterizat în colțari, ca un gimnast la proba de sol, înfigându-se în gheață la doi pași de noi.

Ne-am prins în coardă, el în frunte, eu spre coadă, și nevastă-mea la coadă de tot, căci, să fiu cinstit: oi fi eu mascul, dar pe munte (și nu numai) ea e șefa.

Am ieșit din brâneag, am luat-o peste Vârful Bucura, despre care se zice c-ar fi fost Kogaionul dacic, despre care a scris Herodot, azi fiind locul unde sunt unși juzii masoni, Cavalerii Kadosh. Când și când, băieților le lua vântul picioarele, trântindu-i ca pe niște fantoșe, în timp ce noi ne târam încovoiați, cu ochii ciupiți de vijelie; gâfâiam, ne era sete, frică și foame, ne săturasem de călătoria aia, în care vântul ne smulgea aerul din nări – și, uite-așa, târâș-grăpiș, am ajuns la Omu după nouă ore de mers! Fiind decembrie, cabana nu era îngropată în nămeți, după cum se întâmplă în mai, așa c-am intrat în ea imediat, fără s-o dezgropăm, vreau să spun. Am făcut focul, și-am dormit cu soția și cu cei doi băieți, lângă sobă, înghesuiți pe masa din bucătărie, pe care de regulă tocam carnea pentru cele mai bune sarmale de pe pământ.

Asta s-a întâmplat pe autostrada Bucegilor. Cei ce cunosc munții aceia, cum e tatăl nevesti-mii, știu că totul se poate isprăvi cât ai clipi din ochi; uneori viața e scurtă, acolo sus – de altfel, din ce am aflat după ani și ani, socrul ne-a așteptat telefonul plin de înfrigurare, iar după ce-a auzit ce și cum, a răcnit la lumea din jur să tacă dracuʼ din gură, și n-a mai scos nicio vorbă, într-o liniște grea, gândul morții bântuindu-i pe toți cei de față, înainte să afle c-am intrat în cabană, la Omu.

Share

Leave a comment

Subscribe now

Mujer con los brazos levantados, de Pablo Picasso, Museo Picasso Málaga

De câteva luni, simțeam o schimbare – așa cum, în plin august, ieși într-o dimineață din casă, iar aerul e ușor mai rece decât de obicei și miroase parcă a toamnă. Ceilalți poate nu își dau încă seama, dar tu știi că vara s-a terminat. Aveam senzația că ni se întâmpla ceva rău..

Stăteam amândoi la masa din bucătărie, ca în toate sâmbetele. Mâncam prima dată pe ziua aceea, deși era aproape amiază. Dimineața fusese normală, doar că, fără un motiv clar, eu aveam stomacul strâns.

— Mi-ar fi plăcut să fie mai îndesat, am zis. Știi că mie nici găluștele din supă nu îmi plac pufoase.

Mă uitam de la el la felia mea de chec cu lămâie, din care luasem vreo două guri. Îmi auzeam cuvintele și mă întrebam de ce naiba, în loc să înșir mărunțișuri, nu tac. Vorbeam ca într‑o cameră goală.

*

În weekendurile când nu era pe la niciun congres cu corporația, sâmbăta era ziua noastră leneșă. Ne trezeam târziu, de obicei când unul dintre noi îl căuta pe celălalt prin pat pentru dragostea bună, făcută pe jumătate dormind, din diminețile libere. Eram deja flămânzi când coboram în bucătărie. Cine ajungea primul, punea de cafea – espresso dublu pentru mine, cappuccino pentru el – și scotea din frigider tot ce îi făcea poftă. Nu lipsea niciodată ceva dulce, făcut cu o zi înainte de mama lui și lăsat în casă cât noi eram încă la serviciu. Tot ea ne făcea și curățenie, o dată pe săptămână, ceea ce eu acceptasem de dragul bunelor relații de familie. „Nu vreau să vă lipsească nimic, voi numai să vă iubiți. Mi-a fost teamă că nu o să-l văd niciodată pe Robert la casa lui”, spunea soacră-mea, cu ochii încălziți, și nu m-a lăsat inima să-i zic să ne dea pace.

Habar n-am cum a apărut și a crescut spațiul dintre noi, știu doar că într-o zi l-am simțit. Mi se strecurase în suflet și se hrănea din frica mea, ca gândacii din gunoiul de sub preșuri. Mai întâi, nu m-a mai sărutat de fiecare dată când ajungea acasă. Zicea că simte nevoia să spele aerul de corporație sau transpirația de la sală, înainte să mă atingă. Nici nu mă mai îmbrățișa la intrarea în casă, decât dacă insistam eu. Mergea direct la duș și stătea acolo câte o oră. Într-o zi, când mă învârteam prin dormitor și pe lângă ușa băii, așteptându‑l să termine să se spele, mi s-a părut că-l aud vorbind în șoaptă. „Ai spus ceva?” l-am întrebat, prin ușa închisă (chiar, de când își închidea ușa cu cheia când făcea duș?). După câteva secunde, mi-a răspuns că nu, că doar mi se păruse. Singură în dormitor, m-am așezat pe marginea patului. Am privit spiralele din desenul de pe covor, le-am urmărit conturul moale cu piciorul și m-am întrebat ce era cu mine. Ajunsesem să-l pândesc și asta n-avea cum să fie sănătos.

Nu mult după asta, am observat că începuse să-și ia telefonul cu el în baie. Tocmai el, care îi luase mereu peste picior pe cei care nu pot sta nicăieri fără un device. Deși știam că, pentru binele nostru, n-ar trebui să zic nimic, știam și că, tot pentru binele nostru, lucrurile trebuie spuse la timp. La cină, l-am întrebat, ca în glumă, de când are nevoie de telefon la duș. Pentru prima dată de când eram împreună, adică de patru ani, s-a înfuriat atât de tare, încât s-a ridicat de la masă, a urlat că se simte supravegheat, că nu mă mai recunoaște și că aș face bine să-mi revin, apoi a plecat din cameră. Toată seara a stat sus, în dormitor, în timp ce eu am curățat bucătăria în care mama lui făcuse deja curățenie cu o zi înainte, apoi mi-am deschis o sticlă de Sauvignon blanc și am băut-o pe toată, reluând iar și iar în minte scena de mai devreme, ce aș fi putut și ce n-ar fi trebuit să fac. În dimineața următoare, după ce m-a trezit și m-a adus la orgasm cu sex oral, Robert m-a luat în brațe și mi-a zis că, din cauza stresului de la job din ultima vreme, are nevoie de ceva să-i distragă atenția și la asta îl ajută telefonul. Lucrurile au rămas așa – el a continuat să-și țină telefonul cu el în baie, iar eu nu am mai adus vorba despre asta.

*

Îi povesteam despre ieșirea mea lunară cu prietenele. El tăcea. Și-a mutat privirea de la farfuria lui la mine, apoi la curtea noastră, care se încăpățâna să rămână verde în mijlocul lui octombrie. Dădea din cap ca și când m-ar fi auzit. Degetele lui frământau felia de chec cu lămâie pe care și-o pusese mai devreme în farfurie. Firimiturile umpluseră farfuria și masa din jurul ei. Simțeam mirosul de coajă de lămâie din checul sfărâmat și încălzit între degete - sau îmi imaginam că-l simt – și mă auzeam vorbind și vorbind. Umpleam spațiul dintre noi cu cuvinte, cum umpli cu ghemotoace de hârtie o poșetă nefolosită, ca să își păstreze forma.

M-am ridicat, mi-am băut din mers ultima gură de cafea și am pus cana în mașina de spălat vase. M-am așezat înapoi la masă și l-am întrebat:

— Ai discutat cu Jim?

A tresărit. Era evident încurcat, părea să nu știe la ce ar trebui să-mi răspundă. Se plânseseră că i-am dus la teatru pentru boșorogi și atunci le-am zis să mai aleagă și ei distracțiile de sfârșit de săptămână.

— Era rândul vostru să alegeți ce facem în weekend, i-am amintit.

— A, da, a zis că mâine are treabă, ne vedem doar în seara asta. Dar măcar ieșim din oraș.

— Unde mă duceți?

— În locul ăla unde am fost după Paște, unde au și spa și teren de tenis, dar de data asta mergem la club. Poate ajungem pe lumină, că pădurea din jurul clădirii e probabil splendidă la momentul ăsta din an.

— Parcă îl aud pe Jim, am râs eu. Pe asta cu pădurea care e splendidă el trebuie s-o fi spus-o.

— Da, l-am citat, a zis Robert și a zâmbit, primul zâmbet al zilei care i-a ajuns și la ochi. Eu nu mai mănânc. Strângem?

O fi fost flămând și abia acum îi ajunge glucoza în sânge, mi-am zis, în timp ce adunam împreună de pe masă. Unii fac urât, alții nu se concentrează bine. Nu așa reacționa la foame, de obicei, dar se mai schimbă omul. Se apropie și el de 40.

— Hai să facem mâine ceva frumos, doar noi doi, i-am spus.

Cum stăteam amândoi lângă chiuvetă, m-am întors spre el, l-am cuprins în brațe și mi-am lipit fața de pieptul lui. Cu nasul și gura înfundate în tricoul lui, am avut senzația că respir din nou bine, pentru prima dată în ultimele câteva luni. Mi-am ridicat fața și l-am sărutat - avea gust de cappuccino.

— Mâine lucrez, a zis Robert, m-a pupat scurt pe cap și s-a desprins.

Subscribe now

Jim a pus coatele pe masă și s-a aplecat spre mine.

— Diana, trebuie să-mi pozezi.

Apoi, către Robert:

— Cu privirea asta de zici că vrea să înjunghie pe cineva, e magnifică! Acum, că am terminat cu tine, e vremea ei. O să aveți niște portrete de familie regală.

— Dacă noi suntem familia regală, tu cine ești? l-am întrebat.

— Sunt Jim Cel Fără Griji, pictorul familiei regale. Pictorul și clovnul. La cât sunteți voi de serioși, era liber postul și am zis că pot fi eu suplinitor. Și semăn a clovn, cu gura mea mare și roșie.

— În cinstea lui Jim Cel Fără Griji, am ridicat, râzând, paharul.

Nu semăna a clovn, iar gura lui era mare, roșie și frumoasă, dar n-am zis-o. Mă minunam de fiecare dată cum reușea omul ăsta să atragă pe oricine în jocurile lui. Găsea întotdeauna o cale să destindă atmosfera. Era cea mai carismatică persoană din câte cunoscusem vreodată. Așa credeau, probabil, și toate femeile cu care umblase – și nu fuseseră puține. Deși el era cel care le părăsea, niciuna nu părea să rămână furioasă pe el. Mă întrebam cum o fi Jim... Mai bine nu, mi-am zis, în timp ce valul de căldură care mă cuprinsese îmi făcea obrajii să ardă.

— I have a pain in my brain, a spus Jim. Și-n diverse alte părți din corp. Seara de ieri a fost sălbatică de tot.

— Că veni vorba, nu ziceai că o aduci și pe prietena ta actuală? am zis.

Jim a schițat un gest incert, poate de „asta e, nu m-am ținut de cuvânt” sau poate „nu s-a putut”. N-a apucat să răspundă, că Robert s-a ridicat cu o mișcare atât de smucită, încât și-a izbit scaunul de peretele din spate. Ne-a zis că pleacă la baie. În dreptul barului, s-a intersectat cu o blondă, o fostă colegă de-ale lui de serviciu. Tipa s-a uitat spre masa noastră, a fluturat din mână, apoi s-a îndreptat către ieșire. Robert și-a continuat drumul spre baie. M-am întors spre Jim.

— Se întâmplă ceva, Jim. Cu Robert. Cu noi doi. De luni de zile e în lumea lui, care mă include tot mai puțin. Cred că are pe cineva. Mă gândesc mereu la asta, mă otrăvește gândul. Uite, am văzut-o pe femeia aia adineauri și m-am întrebat: oare Robert știa că se vor vedea aici? Ea să fie? Tot timpul îmi pun întrebări din astea. Când întârzie, chiar dacă știu că mă anunță când pornește spre casă, tot îl sun. Și întârzie tot mai des. Stau aici și beau cu voi, sâmbătă seara, și știi ce fac? Mă întreb dacă mâine, când a zis că lucrează, chiar asta face, dacă nu cumva minte, și se întâlnește cu vreuna. Dacă nu cumva chiar acum, la baie, vorbește cu ea. Ai observat că și‑a luat telefonul cu el? Nu mai pot așa.

Jim a venit lângă mine. M-a luat de mână.

— Vorbește cu el, Diana. Întreabă-l. Vorbiți și lămuriți-o.

— Știi tu ceva? Știi, așa-i?

— Discută cu el. Eu sunt prietenul vostru și vă iubesc pe amândoi. Te rog să nu uiți asta, magnifico, orice ar fi.

— Mi-e frică, Jim. E-o situație de căcat. Nu știu dacă îmi doresc să am dreptate și să aflu că mă înșală, sau să n-am și să aflu că bat câmpii.

Robert s-a întors la masă. Ne-a spus că e obosit, am cerut nota și am plecat.

*

Cumva, a trecut și săptămâna asta. Îmi termin treaba la cabinet, las asistenta să pună instrumentarul la sterilizat și pornesc spre casă. Uberul mă așteaptă în spate. Altădată, când plecam vinerea de la muncă, eram euforică – venea weekendul, cu totul și cu totul al nostru. Acum, mi se strânge stomacul. Două zile cu prea mult timp pentru gândurile mele, care nu se mai opresc. În mașină, Arctic Monkeys cântă Cornerstone și îmi aduc aminte cât de fericiți eram acum un an, la Glastonbury. Iar acum...! Intru în casă și mă gândesc de câte ori le-am judecat pe altele care făceau circ că le înșeală bărbații. Uite că am ajuns să știu și eu cum este... Dacă l-aș prinde, aș fi în stare să le scot ochii la amândoi. Nici nu îndrăznesc să povestesc nimănui. Când rămân singură, plănuiesc cum să îl prind, apoi mă rușinez. Când îl văd cum zâmbește scriind mesaje, aș vrea să-i smulg telefonul din mână, să mă conving cu ochii mei cui îi scrie. Când fac duș, mă gândesc cum lui pare să nu-i mai placă deloc corpul ăsta al meu de 37 ani, de care am atâta grijă. Noaptea, visez în pat cu femei fără chip. Într-o zi, când a venit târziu acasă și mi-a adus flori, am insistat să-l sărut și mi s-a părut cam iritat în jurul gurii și că simt gust de țigară – la el, care nu fumează niciodată.

Mă pregătesc să plec. Ne întâlnim direct la Jim, a cărui zi de naștere este azi. Sunt fix patru ani de când ne-am cunoscut toți trei, la vernisajul cu care a pornit Jim-artistul în lume. N-am chef să mă gătesc, dar o fac pentru sărbătorit. Mă machiez, mă parfumez, îmbrac rochia verde care îi place lui. Îmi pun chiar și pantofi cu toc. Cercei, poșetă, telefon. Cadou. Jim ne-a anunțat că ne pregătește o surpriză. Ceva mai devreme, când eram încă la cabinet, am primit un SMS de la el că mă așteaptă la 6, nu la 7, cum vorbiserăm, și că pe Robert l-a anunțat deja.

Cu cadoul în brațe, sun la ușă, imediat după ora 6. Îmi deschide menajera, care îmi zice că domnul Jim e în atelier. Ies din casa principală, traversez prin iarbă cu pantofii mei cu toc și ajung în spatele curții. Pătrund în holul mic, care unde miroase a tutun și vopsele. Dau deoparte draperiile grele de catifea și intru.

Stau acolo, fără să pricep ce văd. Jim poartă doar o cămașă, deschisă la nasturi de sus până jos, și stă în picioare, cu fața la mine și cu spatele lipit de o pânză mare, încă nefolosită, întinsă pe o ramă de lemn. Pielea lui pare mai închisă la culoare pe fondul alb al pânzei, iar părul creț — o aură întunecată. Un sfânt în extaz. Iar îngenuncheat la picioarele lui, cu spatele spre ușă, un alt bărbat. Îi văd tălpile pantofilor și vârtejul dublu din creștet. E Robert. Capul i se mișcă ritmic înspre poala lui Jim, mâinile lui îl țin de șolduri și-i aduc bazinul spre el.

Scap din brațe cadoul. Aud zgomotul de sticlă spartă și simt miros de alcool. Lovesc furioasă pachetul deformat de pe jos, pantof auriu pe ambalaj auriu de cadou, și înaintez câțiva pași.

Robert sare în picioare și se întoarce spre mine. E deschis la pantaloni, cureaua îi atârnă de o parte și de alta a penisului pe jumătate erect.

Jim, serios ca niciodată, își ridică blugii de pe jos, doar ca să-i arunce lângă fotoliul lui din colțul camerei. Se trântește în fotoliu. Se uită la mine și zice:

— Acum știi.

Share

Share Nowhere Nation

Leave a comment

(...) Cad de ceva vreme și, vă spun, groapa asta n-are fund. În orice caz, eu, unul, n-am să-l caut. Nu mă plictisesc deloc aici așa, în cădere.

Sau mai degrabă plutire.

Întâi a fost cădere, pentru că vedeam pereții trecând pe lângă mine din ce în ce mai repede, iar când lumina a încetat să existe, au devenit zgomot de fond, ca huruitul frigiderului din camera de cămin de la facultate, de care deveneam conștient doar când se oprea și era înlocuit de liniștea care, în logica asta inversată, devenea eveniment, în loc să fie rutină. Asta-i partea, n-aș spune bună, dar neutră. Cea rea a fost frica instinctivă de impact, de sfârșit violent – pentru că, vedeți, n-am fost de la început sigur de absența fundului. Frica asta e tare păcătoasă și nu se dă ușor bătută. Gândiți-vă la cei ce sar (cad/sunt aruncați) de pe clădiri, se spune că inima li se oprește înainte de a se zdrobi de caldarâm sau că fac pe ei în zborul lor funest. Mie nu mi s-a întâmplat nici una, nici alta (poate mă pregătiseră cele două déjà vu-uri?). Neimportant; revenind, situația acestor oameni diferă de a mea: lor le este cunoscută distanța până la oprire (nimeni n-a depășit vreodată caldarâmul), iar cu distanța asta pot calcula cât mai au de trăit sau cât mai au până să moară, fiecare cum preferă. Cu ce știu acum, aș zice cât vor fi chinuiți de ea, de frica impactului. Pe când eu habar n-am, iar asta este și în avantajul, dar și în dezavantajul meu. Dezavantajul e evident — incertitudinea ne înconjoară de la naștere, dar n-o asimilăm, nu putem trăi cu ea, ne chinuie, vrem să știm, chiar dacă nu putem controla. Îi ajută cu ceva pe cei care cad că știu exact când și cu ce viteză vor lovi asfaltul? Pot ei schimba finalul sau măcar parcursul către el? Nu. La sfârșit, orice ar face, organele interne li se vor dezintegra și vor bălti unele în altele. Dar se simt mai bine știind. Pe de altă parte, avantajul incertitudinii e speranța. Ești pisica lui Schrödinger până cineva (cine?) forțează din exterior realitatea într-o direcție sau în cealaltă. În orice caz, după suficient de mult timp, totul devine zgomot de fond, nu-l mai auzi și te ocupi de altele.
Timp, timp și iar timp. Timp-plutire: secunde-plutire, minute, zile, săptămâni, luni, ani-plutire. Aici, unitățile astea de măsură nu înseamnă nimic; poate doar o amintire. Un an-plutire este egal cu o secundă-plutire sau cu zero. În cădere, prinsesem ceasul atârnat de funie și, orice i-aș fi făcut, limbile nu se mișcau. Sigur, ar putea exista o explicație rațională a refuzului ceasului de a-și îndeplini funcția dar, am stabilit deja, căutarea ei ar fi fost inutilă. Așa că l-am aruncat și am în continuare treizeci de ani. Divaghez iar. E din cauză că mintea îmi funcționează altfel; eram obișnuit să o localizez în cap, iar acum o simt lățită în tot spațiul ocupat înainte de corpul fizic; odată eliberată de vechile constrângeri, lucrează fulgerător și poate face orice.
Corpul mi-a dispărut de mult, sunt o prezență eterică. Nu spun că nu mai există, dar, la nevoie, mintea asta nouă îl poate reface după cum îi cer – și atunci de ce mi-ar mai păsa de celălalt? „Aș dori un maxilar diferit!“ „Ce-ai zice de al lui Robert Redford?“ mă întreabă ea. „Iată-l, a trebuit să ajustez puțin, și vine la pachet cu părul blond, e bine?“ „Da, e bine.“ „Aș vrea să învăț să dansez“ îi spun, „întotdeauna i-am invidiat pe oamenii care o fac, veseli și liberi, fără să dea doi bani pe ce cred alții. Mă poți ajuta?“ „Cum să nu, uite așa, cu pas ezitant, întâi lateral, cu ridicare și coborâre, față-spate și așa mai departe, în pătrățele, la dreapta și la stânga, cu și fără rotație, și gata, acum poți dansa un vals lent, îndrăznește, nu e greu, bravo, acum un vals vienez, tango, foxtrot, samba, salsa, rumba, rock-and-roll.“ Le-am învățat pe toate, doar nu mă grăbeam nicăieri. Și știți ce? După ce am știut pașii tuturor dansurilor, mi-am dat seama că prefer să mă mișc pur și simplu, fără reguli, să mă zgâlțâi într-o relație tot mai slabă cu ritmul muzicii, având grijă să nu mă lovesc de pereți. Dacă se întâmpla asta, sufeream un șoc și-mi lua ceva să-mi refac starea, ca atunci când te trezești dintr-un vis plăcut și nu știi cum să faci să te întorci mai repede acolo, doar că aici chiar mă puteam întoarce. Brusc, mi-am dat seama că umplusem un gol pe care-l purtam în suflet și că aveam tot timpul-plutire din lume pentru a le umple pe toate. Mai conta acum? Păi, și da, și nu, cel puțin până nu mă prăbușeam într-o realitate, oricare ar fi fost ea.

Și m-am pus pe treabă:

nu-mi plăcea întunericul, negrul e tern și ucide creativitatea, așa că l-am schimbat în alb, iar acum pluteam într-o beznă de un alb orbitor;

am învățat la repezeală câteva limbi străine, printre care și japoneza; când am considerat că o stăpânesc suficient de bine, am susținut un monolog în stilul kamishibai, cu un singur carton (pe care am desenat un cerc), în fața unui public inexistent, care s-a strâns în număr mare să mă vadă;

am scris trei cărți: două de proză și una de poezie; cărți frumoase, pe care nu le-a citit nimeni, dar ale căror recenzii pozitive îmi umpleau cuminți alte goluri din suflet;

am mers pe motocicletă prin beznă (pentru asta i-am schimbat înapoi temporar culoarea în negru), cu farurile stinse și la viteză maximă;

Și câte n-am făcut…

odată am stat și am privit câteva zile-plutire cum ploua, mărunt sau torențial, eu, care nu puteam suporta ploaia;

altădată, am rezolvat un puzzle de treizeci de mii de piese, folosindu-mă doar de simțul tactil, care mi se ascuțise ca o sabie Masamune;

am spart seiful unei bănci, fără să fiu prins (deși îmi doream, dar n-a venit nimeni);

am urcat toate cele paisprezece vârfuri de peste opt mii de metri – Everest, K2, Kangchenjunga, Lhotse, Makalu, Cho Oyu, Dhaulagiri, Manaslu, Nanga Parbat, Annapurna, Gasherbrum I și II, Broad Peak și Shisha Pangma (mi s-a părut mai greu să le învăț numele decât să le urc) –, fără oxigen și șerpași (n-aveam de unde să-i iau);

m-am botezat singur în apa Iordanului;

am studiat ceasornicăria și manufacturarea mobilei (întotdeauna mă întrebasem cum se curbează lemnul dintr-un scaun Thonet).

Unele dintre întreprinderile acestea îmi reușeau mai ușor, altele mai greu – mi-au trebuit o mie cinci sute treizeci și două de încercări până am reușit un ou Fabergè acceptabil – dar, până la urmă, îmi ieșeau toate, pentru că era doar o chestiune de timp, resursa mea inepuizabilă,

și am umplut gol cu gol, până a rămas doar unul,

și atunci,

prea încrezător în puterile mele, am pornit să fac un om. Am țintit direct sus, la stele — am vrut să-mi creez propria mamă. Când am terminat, mi-am amintit că era claustrofobă și mi-a fost teamă că va suferi aici, în groapă; oricum, mintea mă trădase: nu era mama, ci tot eu, și s-a (m-am) dizolvat pe loc în întuneric când i-am spus „Bună, mamă!“ N-am disperat, am încercat din nou, de data asta cu cineva mai ușor de construit: vânzătoarea supraponderală de la pâine, care mă pârâse la directorul școlii; același rezultat: i-am cerut un baton de un leu și s-a dezumflat ca o minge de optișpe spartă. Din pielea rămasă aș fi putut să-mi fac o parașută, dacă ar fi avut vreun sens să-mi încetinesc plutirea. După ce am pierdut șirul încercărilor, am realizat ce prostie făceam: mintea mea nu putea crea alte minți, doar nu eram Dumnezeu, așa că trebuia să umplu altfel acel ultim gol. M-am uitat cu atenție în el, erau acolo mai multe persoane care mă priveau dezaprobator, nu doar mama, și m-am întors la scris. Le-am scris fiecăruia câte o scrisoare, lungă cât o carte, în care am pus tot ce făcusem și simțisem vreodată, mi-am amintit cu ușurință totul, bune și rele, ca să mă bucur de o judecată dreaptă, dar, de fapt, nu era despre judecată, ci despre acceptare, sau poate că e același lucru, și abia când le-am terminat în sfârșit pe toate mi-am dat seama că erau identice, ceea ce era normal, pentru că nu (mai) avea niciun rost să mint; se încheiau toate la fel, cu rugămintea de a-mi face un compliment, oricare, dar n-am primit niciun răspuns și m-am întors de unde am plecat; așa a venit momentul în care m-am simțit singur și mi-am amintit că am citit într-o carte că un pește singur în acvariu devine nefericit, dar e suficient să-i pui o oglindă ca să nu se mai simtă singur și să-și revină. În lipsa unei idei mai bune, m-am pus pe treabă și am creat (instantaneu) o mie de oglinzi venețiene de care m-am înconjurat, precum citisem în altă carte că procedase personajul care îl servise pe regele Abisiniei, și acum mă vedeam cu o claritate neasemuită în fiecare dintre aceste superbe oglinzi, mă puteam saluta, încet-încet am început să mă admir, apoi să-mi fac complimente timide – „Bună ziua, domnule, arătați minunat astăzi, v-a spus cineva că semănați cu Robert Redford?“ — pe care să le și accept. Și de ce nu?, doar eram singurul cuceritor de Everest capabil să facă un ou Fabergè acceptabil. Am păstrat oglinzile până am astupat și ultimul gol și am fost din nou întreg și rotund, cum eram când venisem pe lume. Atunci m-am simțit pregătit de plecare și le-am lăsat liniștit să cadă.

Subscribe now

Share

Leave a comment

Afară ningea așezat, cu fulgi mari, dar Frankie Lozano habar n-avea de asta. Nu știa nici unde se află, sau cât timp zăcuse inconștient. Era însă viu, altfel nu și-ar fi simțit țeasta pulsând de durere, și își amintea absolut tot ce făcuse până la lovitura zdravănă încasată în ceafă. Se dusese după un cadou de Crăciun pentru nevastă-sa, la depozitul fraților Carducci de pe 4th Avenue. Angie îi spusese clar ce vrea: o blană de nurcă, iar ăsta era locul unde-o putea găsi la un preț bun. Prin mâinile lui Vinnie și Gino Carducci trecea toată marfa furată la vest de Hanover. N-aveau, dar s-au jurat că-i fac rost de una până-n seara următoare. Seara de Ajun. Cam la limită, însă avea încredere că fraților le e destul de frică de el ca sănu-i tragă clapa. Sigur că Frankie și-ar fi permis s-o cumpere din magazin, dar asta făceau numai fraierii. Când a ieșit, era frig de crăpau pietrele, și s-a dus direct la mașină. Înainte să urce, s-a apucat să se ușureze pe roata din dreapta spate, și-atunci a pățit-o. Nu văzuse țipenie în jur, cu toate astea, cineva l-a altoit pe la spate cu o bâtă. Prima dată la picioare, și a căzut secerat în genunchi. Când a dat să se întoarcă, i-au tras pe cap un sac verde, dintr-o țesătură moale. A apucat totuși să vadă, ca prin ceață, că erau trei, mici de statură și îndesați. Pe urmă a venit a doua lovitură, în ceafă, și, dintr-o dată, s-a făcut întuneric. Totul s-a petrecut atât de repede că, atunci când fruntea i-a atins asfaltul, încă își mai ținea penisul între degete.

S-a trezit în beznă, cu fața lipită de o suprafață rece și tare. Era legat fedeleș, și tot corpul îi amorțise. Se putea doar rostogoli, o dată spre stânga, unde erau stivuite niște cutii, și o dată în partea cealaltă, până într-un soi de perete. Mișcările astea provocau un balans general, iar Frankie realiză că se află în portbagajul unei mașini. E drept, unul foarte încăpător. Iar mașinii i-ar fi prins bine niște arcuri noi pe spate, la cum scârțâia chiar și așa, stând pe loc.

Măcar reușise să-și schimbe poziția. Acum sângele ce pătrundea din nou în mușchii amorțiți îl gâdila plăcut, și era mai bine. Îi luaseră pistolul, altfel l-ar fi simțit la spate, deasupra curelei. Pantofii, unii scumpi, italienești, erau la locul lor, strângându-i ca-ntr-o menghină picioarele umflate. La fel și ceasul, și inelul mare de aur. Nici măcar portofelul nu-i lipsea, chit că nu putea ști dacă mai are ceva în el. Oricine ar fi fost tipii ăștia, nu urmăreau să-l jefuiască.

A tot încercat să se elibereze, sucindu-se în toate felurile, dar până la urmă a trebuit să se lase păgubaș. N-avea nici o șansă, nu în spațiul acela îngust. Totuși, cumva, a reușit să slăbească puțin cordonul care-i trecea peste gură, suficient cât să-l poată coborî apoi cu buzele până pe bărbie. Nu degeaba-i spuneau Frankie ‘Buze’ Lozano. Începu să-și folosească șiurechile proaspăt eliberate. De afară venea doar un zumzet, ca și când s-ar fi aflat în apropierea unui atelier în care se lucra de zor. Erau și voci, dar prea departe ca să distingă ce spuneau. N-a strigat după ajutor. Ar fi putut fi auzit de răpitori, și a socotit că e mai bine să păstreze gestul ăsta disperat pentru mai târziu.

Când i-a auzit că se apropie, s-a întors cu spatele și a făcut pe mortul. O cheie s-a învârtit într-o broască, s-a făcut lumină și de sus au apărut patru mâini, dar el nu le-a văzut. Mai întâi au aruncat înăuntru pe încă cineva. O femeie. Au îndesat-o bine în locul îngust, cu capul la picioarele lui Frankie. Au urmat alte pachete, cutii și cutiuțe, pe care le proiectau cât mai în spate, peste cei doi, până aproape că i-au acoperit cu totul. Apoi ușa s-a închis, iar posesorii mâinilor s-au îndepărtat.

Share

Nou venita se zbătea cu furie. După frecvența și forța mișcărilor n-ai fi putut spune dacă încearcă să se elibereze sau trece printr-o criză de epilepsie. Sub legăturile ce o înfășurau din cap până-n picioare purta o jachetă cu revere răsfrânte ce imita blana de oaie și o fustă scurtă dintr-un vinilin roșu aprins. Încălțările, niște cizme înalte și lucioase, aveau aceeași culoare cu fusta. Roșu-i era și părul lung. Ori de câte ori corpul femeii se încorda spasmodic, tocurile de șase inci, ascuțite, îl loveau pe Frankie în cap, fix acolo, la ceafă, unde-o încasase mai devreme. A încercat să se ferească dar nu era loc. Rămăsese blocat așa, culcat pe partea stângă, nici vorbă de luxul de mai înainte, când se putea roti. Mai era și mirosul pătrunzător, de parfum ieftin, care-i înrăutățea durerea de cap.

Strigă la ea:

— Oprește-te dracului odată, că te omor!

Amenințarea, lipsită de orice susținere în realitate, a funcționat doar pe jumătate. Loviturile s-au oprit, nu însă și țipetele înăbușite și de neînțeles. Frankie fu nevoit să strige din nou ca să se facă auzit:

— Taci din gură, idioato, ce crezi că rezolvi așa?

Mai primi un toc în cap, urmat de un potop de aparente înjurături, apoi femeia se liniști.

— Cum te cheamă?

— Mbdnembni.

— Cum?

— Mbdneeeembniiii.

— Uite ce e, am să-ți spun Baby, cel puțin pentru moment. Ascultă-mă, Baby, dacă căcănarii ăștia te-au legat măcar pe jumătate la fel de bine ca pe mine ai zero șanse să scapi singură. Dar dacă ne ajutăm unul pe celălalt, poate reușim ceva. Mișcă piciorul dacă ești de acord. Și-ncet, să nu mă lovești iar, c-o să-ți pară rău.

Vârful cizmei stângi se roti abia perceptibil, întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Frankie nu-l putea vedea, dar simți în schimb gamba femeii, încordându-se și apăsându-l ușor în spate.

— Bun, știam eu că ești fată isteață. Întâi și-ntâi, să-ți eliberăm gura, ca să ne putem înțelege. Dă-ți capu-n spate, până dai de pantofu' meu. Apoi încearcă să te folosești de el ca să miști legătura aia. Io o să-ncerc să-l țin cât mai fix. Cel mai bun loc e-n spatele urechii, acolo e-un pic de spațiu în care să potrivești muchia tocului și să tragi în jos. Ia vezi.

Baby își lipi capul de pantoful lui. Încercă de câteva ori să miște legătura fără succes, și începu să înjure din nou.

— Ai, dracu', răbdare, ce credeai, c-o să meargă din prima? izbucni Frankie.

Baby continuă să-și frece ceafa de pantoful său și să înjure, iar el se întrebă dacă n-avea să-i pară rău în caz căreușește. Măcar așa, legată la gură, nu făcea prea multă gălăgie. Dar altfel nu putea afla cine era nebuna asta, și de ce i-ar fi săltat cineva pe ei doi împreună. Nu oricine era-n stare să organizeze așa o lovitură, precis trebuia să fie vreun mahăr. Dacă asta o fi femeia lui iar el, Frankie 'Buze' Lozano, s-o fi culcat cu ea? De obicei era precaut, dar n-ar fi băgat mâna-n foc că nu, mai ales că n-o vedea și nici nu-i auzea clar vocea. Să ajungă pe fundul golfului Newark sau în portbagajul unei mașini erau pentru el parte din riscurile meseriei, dar ar fi fost stupid s-o pățească din pricina vreunei pipițe.

— Gata, am reușit, se auzi. Și-acuma?

— Bine lucrat, Baby.

— Debbie, mă cheamă Debbie.

— Debbie și mai cum?

— Debbie Kostrowsky, pe tine?

— Vince, minți el. Vince Smith.

Frankie știa din pușcărie că-n situații de-astea nu-i bine să fii prea sincer cu străinii.

— Cum ai ajuns aici, Debbie?

— Plecam de la muncă, spre dimineață, și am luat un taxi. Îs dansatoare-n clubul lu' Arnie Malone, de pe St. Paul, dacă-l știi.

Îl știa, dar nu intrase niciodată. Prea departe de zona unde-și avea el învârtelile.

— Când am intrat în mașină s-au mai repezit încă doi, m-au înghesuit la mijloc și mi-au pus cu forța la nas o batistăcare mirosea urât. Cloroform trebuie să fi fost, că am adormit pe loc. Când m-am trezit mă cărau unii ca pe un sac, și-apoi m-au aruncat aici.

Frankie nu-și amintea să mai fi auzit vocea femeii. Părea să fie de-o seamă cu el, vreo treizeci, dar cine știe. Doar după asta, greu de spus.

— Le-ai văzut fețele? Cum arătau?

— Fețele nu prea, era încă-ntuneric. Mici de statură, da' puternici. Și-mbrăcați colorat, ca peștii. Șoferu' tre' să fi fost pe mână cu ei, că a demarat imediat ce-au închis ăia ușile.

— Nu-i știai adică.

— Nu nu. Mi-aș aminti.

— O fi fost chinezi?

— Nu chinezi. De-ai noștri, da' pitici rău.

— Ai vreo idee de ce te-au luat?

— Păi, m-am gândit că-i jaf. Merge de rupe-n zilele astea de dinainte de Crăciun, Aproape-o mie am făcut numa' aseară. Da' văd că nu mi-au luat poșeta, e-aici, legată cu mine. Altceva nu știu. Cu tine ce-i?

— Cam la fel. Mi-au spart capul într-o parcare și nu știu cât am stat așa inconștient, da' apoi m-am trezit aici. Ce zi e azi?

— Ajunu', ce zi să fie?

— Futui, înseamnă c-am zăcut aproape-o zi. Habar n-au ăștia cu cine s-au pus. Mă jur că-i omor cu mâna mea...

— Asta dacă nu ne omoară ei mai întâi, spuse Debbie, neimpresionată de izbucnirea lui Frankie, alias Vince.

— Zi, ce facem mai departe? Hai, că pân-acum ți-a mers planu'.

— Păi aia e, că de-aici nu mai am nici unul.

Și totuși, parcă era ceva familiar în felul în care femeia lungea vocalele și le rotunjea pe final.

— Poți să-mi verifici legăturile? Te plimbi pe-acolo cu mâna, poate dai de nod, și-l desfaci. Și fac și eu la fel cu ale tale.

— Ah, asta-i ideea ta, să ne pipăim pe-ntuneric. Foarte original, ce să zic, râse Debbie, dar încercă să facă ce i se ceruse.

Un timp s-au auzit doar foșnete și gâfâieli, iar mașina în care se aflau se mișca odată cu ei. La un moment dat s-au oprit și s-a auzit din nou râsul nervos al femeii:

— Dac-ar fi cineva afară ar zice că ne-o punem.

— Nu-i nimeni, spuse Frankie enervat.

— Știi tu, ce să zic. Măcar ai făcut-o vreodată-n mașină?

— Normal, da' nu de curând, și sigur nu în portbagaj. Lasă vorba și caută nenorocitul ăla de nod, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

— Și dacă e, n-ajung la el din poziția asta. La fel și eu, de pe la douăș'patru. Pe vremea aia nici nu prea conta unde și, să fiu sinceră, nici cu cine. Acu' am aproape treizeci. În martie.

— Foarte interesant. Ascultă, ai cumva vreo foarfecă de unghii prin geanta aia, ceva de tăiat, orice?

— De parcă-i vreo femeie să știe ce-are-n geantă. Am sigur un spray cu piper, da' n-am apucat să-l scot atunci. Or fi și altele, da’ degeaba dacă n-am cum s-ajung la ele.

Debbie făcu o pauză și adăugă:

— Și n-ar trebui să te porți așa urât cu mine. Știi, aș putea fi ultima persoană cu care vorbești în viața asta.

— Iubito, dacă scăpăm de-aici promit că te scot la o cafea și stăm la povești. Până atunci ne putem concentra pe treaba asta cu scăpatul?

— Ok, deșteptule, ce idei mai ai? Să auzim.

— Dacă taci puțin poate-o să-mi vină vreuna.

— Da, așa mă gândeam și eu. Și, ia zi, mâna aia de pe piciorul meu te ajută la concentrare, ha?

Frankie se zbătu nervos ca să-și elibereze mâna dar nu reuși decât să doboare și mai multe pachete peste ei și trase o înjurătură urâtă.

— Dacă planul tău e să murim sufocați până să ne tragă piticaniile alea câte-un glonț în cap să știi că ești pe calea cea bună, ține-o tot așa, continuă să-l înțepe femeia.

— Știam eu că-i o idee proastă să-ți eliberez gura aia mare, replică Frankie.

— Sigur, gura mea mare e de vină pentru tot. Altfel, vă știu eu pe ăștia, vă plac al naibii de tare gurile mari.

Urmă o pauză mai lungă. Tot Debbie sparse tăcerea:

— Auzi, ai copii?

— Da, un băiețel de un an. Și-aș prefera al dracu de tare să fiu acasă cu el în seara de Crăciun decât aici, legat fedeleș într-un portbagaj cu o curvă de-a lui Arnie Malone.

— Nu-s curvă, să știi. Doar dansez acolo.

Vocea femeii se înmuiase.

— Trebuie să-mi plătesc cumva facturile, nu-i ca și când s-ar găsi pe Wall Street slujbe cu duiumu' pentru una ca mine.

— Ok, ok, îmi pare rău. Tu ai copii?

Debbie ezită îndelung. Nu, nu avea. Apoi tăcură amândoi.

Leave a comment

Curând s-au auzit pași. Cineva s-a urcat în vehiculul care s-a înclinat puțin pe o parte, apoi a revenit la orizontală. Frankie și Debbie ascultau resemnați. După zgomote, mai erau și alții afară. Păreau să verifice ceva, și din când în când tropăiau pe pavaj, probabil ca să-și mai încălzească picioarele. În cele din urmă o voce puternică sparse tăcerea:

— Al naibii de frig în noaptea asta. Rudy, totul în regulă? Putem pleca?

— Da, Nick, suntem gata, să-i dăm drumul.

Cel numit Rudy vorbea pe nas, ca și când ar fi suferit de o răceală urâtă.

— Ok, hai să terminăm odată cu asta. Și, nu uita, întâi și-ntâi scăpăm de ăia doi, n-am chef să-i ținem prea mult după noi.

— 'nțeles, boss, răspunse Rudy.

Nick ăsta trebuie să fie șeful, își spuse Frankie, apoi șopti către Debbie:

— Frankie. Frankie mă cheamă, nu Vince.

Pe urmă plecară, și niciunul nu mai știu nimic.

Când s-au trezit, erau în continuare legați. Nu tot în portbagajul strâmt și rece, ci într-o cameră încăpătoare, bine încălzită. La capătul acesteia, printr-o fereastră mare, arcuită, pătrundeau înăuntru lumina lunii și umbrele fulgilor grași de zăpadă, care dansau jucăuș peste opt paturi de lemn aliniate de-a lungul pereților înalți, împodobiți cu personaje din povești. În fiecare pat dormea câte un copil, al cărui nume fusese pictat cu vopsea albă, într-o caligrafie frumoasă, pe tăblia de la picioare. Toate, mai puțin unul, aveau lângă ele pachete de diferite mărimi, ambalate cu grijă și prinse în panglici colorate. Alături de cel de-al optulea, jos, pe podea, stăteau Frankie și Debbie. Între ei, cineva așezase o hârtiuță cam șifonată pe care o mână de copil scrisese cu litere de tipar, mari și strâmbe:

Dragă Moșule,

de Crăciun vreau doar să mi-i aduci pe mama și tata.

Tommy.

Poți să îmi povestești cum a început totul?

Să știi că, la prima gură din chestia asta o să simți că te sufoci. E ca și cum nu ai mânca, ci ai priza scorțișoară. Ai prizat vreodată scorțișoară? Nu? Ei bine, îți explodează ceva în creier. Îți dau lacrimile și simți asta cu călcâiele și cu vârfurile firelor de păr. Cam așa e. Ceva ciudat și delicios. Iar am ajuns în altă parte, stai că mă întorc la poveste. Doar că o să mă întorc cu câțiva ani înainte de seara aia.

Ideea de sacrificiu generează, de fapt, foarte multă violență. Nu crezi?

M-a întrebat aprinzându-și o altă țigară și privind către beculețele atârnate deasupra de parcă ar fi vorbit cu ele, nu cu mine. Tot sărea de la un subiect la altul și nu mai țin minte cum anume ajunsese să îmi spună despre desertul ăsta din senin, însă țin minte că mi-a plăcut să mi-o imaginez cu părul electrizat de la prizat scorțișoară, cu o privire dementă.

E bine că ai evadat, fuga e, câteodată, unul dintre cele mai mișto cadouri pe care ți le poți face, mai spune, schimbând iarăși direcția discuției. Locul ăsta seamănă foarte mult cu ăla în care am întâlnit-o atunci. Și, ca și atunci, mă transportă înapoi în aerul Bosforului, unde m-am simțit întotdeauna ca o persoană care nu vede nimic clar, de parcă aș fi privit lumea printr-o folie care îmi permitea să nu fiu acolo live, dar să fiu, cumva, să fiu într-o reverie continuă și să pot să mă uit la albastrul ăla nefiresc al mării, atât de nefiresc, de parcă aș fi fost subjugată de nuanța aia ireală…

Da, scuze, am deviat puțin. Terasa. Rămăsesem la terasă. Era ca asta și ca o terasă a unui hotel din Sultanhamet, unde stăteam serile și priveam spre Marmara, spre luminile de pe celălalt mal tremurând în apa aia, care chiar și noaptea avea o nuanță a ei, foarte bizară.

Bizară? Mă mir și îmi vede zâmbetul și-mi spune că e straniu ca apa aia. Voiam să-mi scrie, voiam atât de mult să merg cu ea, după ea, deși nu ne cunoșteam înainte de asta, înainte de azi, de seara asta. Nu i-am spus, evident că nu i-am spus asta, i-am spus ceva de genul: ce faci, pleci? Să-mi aduci o surpriză. Ce vrei, o gumiță? Mi-a scris. Da, o gumă Turbo cu surprize. O copilărie. Cred că voia să îmi ceară asta, să merg, să vin, sau m-am autosugestionat că își dorește asta, că mă vrea pe mine acolo. Și am întrebat-o scurt: vrei să vin? Și da, știu că oricine ar zice da, dar n-ar crede că s-ar și întâmpla ceva, mi s-a întâmplat chiar și mie și tocmai de-asta și zici da, că e un joculeț amuzant și excitant să zici da, whatever, hai. Dar eu chiar m-am dus. Am ajuns târziu, ea urma să urce pe scenă, nu știa că sunt acolo, nu am vrut să-i scriu, am stat undeva în public și am ascultat-o și vocea aia a ei, total diferită de felul în care vorbea, vocea aia, hipnotică, profundă, ca după două pachete de țigări sudate și o juma' de sticlă de tărie, cu toată intenția din lume. Ce intenție? Să-ți distrugă mințile, cel puțin. Când a terminat și a coborât, în aplauze, chiar înainte de a urca următorul artist invitat, am strigat-o. S-a uitat spre mine cu o privire parcă sticloasă. Nu, nu sticloasă, pardon, era o privire care i se potrivea, ceva strălucea în ochii ăia atunci. A venit, s-a uitat la mine nu știu câtă vreme și, fără să spună nimic, m-a sărutat. Un sărut… cum să spun, un sărut de prădător. Și, în același timp de femeie, una care nu era acolo, sau nu era ea, nu știu cum să spun altfel. Și mi-a zis: știam eu că vrei să vii. Și în seara aia am mers pe terasa care ei îi amintise niște lucruri și s-a apucat să mi le povestească așa, fumând încontinuu, neprivindu-mă, privind mai degrabă beculețele alea atârnate pentru atmosferă, și chiar era o atmosferă, una care te îndemna să îți deschizi dintr-o dată sufletul în fața unui străin, ceea ce și eram pentru ea.

Și ea pentru mine, da.

Da, bizară, spune și îmi zâmbește, parcă pentru prima oară realizând că vorbește cu mine, nu cu luminițele spânzurate deasupra noastră. Ca un experiment de bizară. Ca o halucinație, ca un déjà connu, ca o întâmplare foarte neverosimilă. Și eu tot neverosimilă mă simțeam. A fost o stare care m-a însoțit întreaga vacanță. La început, în prima seară, îmi amintesc că aterizasem destul de târziu, mă plimbam pe o străduță care curgea spre faleză, aglomerată cu toate clădirile alea scunde și foarte frumoase, era cam spre nouă seara, cred, și m-am trezit abordată de un tânăr, m-a și speriat. Dar prin gesturi își tot cerea scuze, cu mâinile când împreunate și cu privirea plecată, când arătând spre o micuță cutie de scule pe care o lăsase lângă el. Și m-a întrebat în engleză - shoe shine? M-am uitat spre picioarele mele, eram încălțată în sandale. Zic: no, thanks, sandals. Oh, oh, oh, sorry, zice el. Și apoi m-a întrebat: tourist? Yes, yes, eu. First time? Yes, yes. A urmat o scurtă conversație despre niște locuri unde îmi recomanda să mănânc, să mă plimb, pe unde să nu mă plimb și aici mi-a spus ceva cum că el ar sta cu familia lui chiar în zona aia, că e nașpa, mahala, nu mai țin minte câți copii zicea că are și, stai să vezi, îmi întinde mâna și se recomandă, nu mai știu cum îl chema. Îi întind și eu mâna și simt cum, în timp ce îmi strângea plăcut palma, încerca să îmi rotească, trăgându-l ușor spre el, inelul de pe degetul mijlociu.

Uh, și ce-ai făcut?

Ce să fac, i-am rânjit, i-am spus că o să țip poliția!, dacă nu mă lăsa în pace. Și-a luat trusa cu perii și a plecat alergând. M-am uitat ceva după el, până a dispărut în dreapta, pe o străduță. O străină bună de prădat, m-am amuzat teribil până când, mergând spre micuțul hotel unde mă cazasem, m-a trecut dintr-o dată un fior și panica a început să urce în mine. Eram singură, dacă mă strângea de gât? Dacă pățeam ceva? Cum de-am putut să rămân așa impasibilă și zâmbitoare? De unde sentimentul ăla de siguranță în mine? Nu știu cum am ajuns la hotel, cum am urcat în cameră pe scările alea imposibil de strâmte, claustrofobice, știu doar că am auzit, și că mi s-a părut exagerat sunetul metalic al ușii închizându-se, clic! Știu că m-am dus și am stat o oră în cadă, în apa care se răcea, fumând, liniștindu-mă. În fine, chiar am deviat mult, așa și eram pe terasa asta, singură, abia așteptam să mă așez undeva, să beau un pahar cu vin alb și rece, sau roze și rece, foarte rece, să simt seara aia și atât. Eram liniștită, doar că nu mai fumasem și voiam să beau ceva, voiam enorm să beau ceva rapid, și asta făceam, îmi savuram paharul cu vin rece și fumam ca o disperată în sfârșit, când am văzut-o într-un colț al terasei, tot singură. Futu-i, cum de s-a nimerit și ea tocmai aici?!?, mi-am zis și m-am agitat puțin până mi-a venit ideea să merg la masa ei. Dar nu imediat, știu că mi-am spus dar nu mai țin minte dacă în gând sau cu voce tare și am verificat în jur să văd dacă se holba cineva la mine, dar nu, toți își vedeau de ale lor. Am mai stat preț de vreo două pahare cu vin, mă amețisem, simțeam starea aia de liniște și greutate pe care vinul ți-o dă, de lene a minții. Mai bine așa, decât furioasă, nu? Stai că nu știi despre ce e vorba și nici ce vreau să-ți povestesc, nu? Și s-a uitat direct și brusc spre mine pentru a doua oară. Și a zâmbit, lăsându-și privirea apoi înspre pachetul de țigări.

Voiam să plecăm imediat spre hotel, și cred că mă simțise. A insistat să mergem să bem ceva înainte, știi, după faza cu sărutul ăla, dar eu o voiam imediat, eram așa, nu știu, aglomerat de dorința asta pentru ea, eram ca un ambuteiaj în care toți nebunii claxonează în același timp și toată lumea e isterică și nerăbdătoare, și ea a simțit asta și vocea ei de mai devreme, care rămăsese aceeași de pe scenă, joasă, venind de undeva din alte istorii ale unei alte lumi, tenebroasă și seducătoare, cu vocea aia a spus: să bem ceva, undeva, știu un loc și pe urmă vedem. Și pe urmă vedem. Și pe urmă vedem, auzi. Și am mers și acum se uita la mine, prin mine, își sorbea vinul ei rece și îmi povestea o chestie cu multe devieri, cum ar fi:

E un desert turcesc incredibil de ciudat: din carne de pui, îl știi?

Nu, nu cred că am auzit vreodată de așa ceva, nu cred că am mâncat altceva decât rahat și baclavale când am fost în vacanță la turci.

Ei, e un desert pe care trebuie neapărat să îl încerci data viitoare când mai mergi. Îi zice kazandibi, sau tavuk göğsü, să ții minte, da?

Ok, hai că îmi pun o notă în telefon.

Așa, scrie acolo. Uite, așa se scrie. Și îmi arată pe google cum să caut, cum arată.

Se pare că se trage dintr-o rețetă de pe vremea romanilor, asta. Numai că nu era dulce, nu era desert. Rețeta a fost reinterpretată în perioada imperiului bizantin. E fascinant ce întorsătură iau unele lucruri, nu? De la sărat la dulce. Și a chicotit. Cumva, și-a croit propriul drum pe masa unui sultan, a fost cadou făcut de un franțuz, că-l mâncau și în franța sub numele blancmange, pentru că se făcea numai din ingrediente albe - piept de pui, orez alb, lapte, zahăr. Între timp, au mai apărut niște modificări ale rețetei: scorțișoara, care se folosește nu amestecată cu restul ingredientelor, ci ca să tăvălești prin ea, la final, budinca. Sau arsura, că așa a ajuns să se numească așa, kazandibi, arsura tigăii în care e pregătită budinca asta, bine, nu arsură, caramelizarea fundului tigăii. Doamne, îmi plouă în gură numai când îmi amintesc. Și a râs, acoperindu-și gura, parcă să ascundă valul de salivă care o inundase. Și care mă inunda și pe mine, lângă ea. Și am tras-o spre mine, și am sărutat-o, am încercat să sorb de pe limba ei și din gura ei toată marea aia, mare cu pofte, cu nicotină și urme de vin, totul sărat și dulce, contradictoriu. Cred că niciodată nu am simțit asta cu cineva, nici o poftă nu se compară cu ce năvălise peste mine în seara aia. Și am avut multe, o, am luat tot ce-am poftit de la zeci de femei, le-am pierdut șirul. Și, cu toate că au fost câteva care m-au dat peste cap în feluri din care mi-am revenit cu greu, nimic nu se poate compara cu ce am trăit atunci. Și după, în absența ei.

S-a desprins ușor de mine, avea buzele umede, părea ușor fâstâcită, deși mai devreme fusese altcineva.

Fusese o zi foarte călduroasă, care s-a prelungit într-o noapte la fel de foarte călduroasă, și eu mă lichefiam în mijlocul unui carnaval stradal, între zeci și zeci de trupuri care emanau și mai multă căldură și asudau. Dar nu mă mai simțeam apăsată, era sâmbătă, eram liberă, singură, ușor amețită și, într-o stare de euforie a singurătății mele, mă amestecasem printre toți oamenii ăia care mă topeau și mă electrizau. Când i-am văzut. De fapt întâi pe el, și am rânjit, cred că a fost un rânjet zâmbetul meu, nu voiam să arate așa, mă rog. Și am pornit spre el, când am văzut că ținea de mână o femeie, nu o văzusem pentru că mergea în spatele lui. Și atunci am vrut să cotesc imediat la stânga, sau dreapta, sau la dracu, oriunde, însă m-a văzut și el. Și, puțin încurcat, m-a salutat, m-a întrebat ce mai fac, apoi eu pe el, nu ne-a făcut cunoștință nouă, femeilor. Au plecat rapid, după schimbul ăsta de amabilități. Dar eu o cunoșteam. Am rămas cu gura căscată în urma lor, am avut grijă să mă întorc cu spatele, să nu care cumva să se uite vreunul înapoi și să mă vadă cu falca picată, așa, în mijlocul mulțimii. Da, era femeia de la masa aia, din marginea terasei. La masa ei mă pregăteam să merg. Nu mai făcusem așa ceva, nu știam cum se face, dar eram cumva foarte sigură că, dacă asta simțeam, asta trebuia să fac. Pentru că sunt impulsivă și îmi ascult instinctele, chiar dacă mă bagă mereu în belele.

Și a zâmbit, căutând parcă un răspuns la o întrebare nepusă. Nu, nu știam, nu știam nimic despre ea. Deși mai târziu am înțeles că totul era la vedere, mereu.

Nu știu de ce mă simțeam, dintr-o dată, acolo la masă, așteptând chelnerul să-mi aducă un nou pahar cu vin rece, ca și cum eram într-o mașină care gonea pe autostradă, spre mare. Cu geamurile lăsate, cu muzica tare în boxe, amestecându-se cu vântul, cu fumul de țigară care gonea și el pe geam, fără griji, doar bucurie, bucuria aia a libertății pe care ți-o dă un vis. Nu mă mai simțisem de multă vreme așa, prea multă. În viața mea nu mai era nici un vis de foarte multă vreme și nimic, nimic de care să mă mai agăț. Dar m-am bucurat că acum treceam prin starea asta. Ei, și a venit vinul, și mi-am luat paharul și țigările și am pornit spre masa ei. M-am simțit ușurată că, între timp, nu se așezase nimeni altcineva acolo. M-am așezat direct, fără să-i zic nici bună, nici se poate, nimic. Doar atât, m-am așezat, i-am zâmbit, am ridicat paharul și am băut, ea nu. Ei i se măriseră ochii. Voiam să te cunosc de ceva vreme, i-am zis, iată că în sfârșit se întâmplă și asta. Știai că am împărțit trei bărbați, tu și cu mine, până acum?

Cred că și ochii mei se măriseră, că se uita fix în ei când mi-a zis partea asta. Și imediat a adăugat:

Închide gura.

Și a râs, dându-și capul pe spate. Doamne, părul ăla, abia așteptam să îmi înfig mâna în el.

Trei? Mă întreabă ea, știam doar de unul, și a avut așa un ton malițios, de-mi venea să-i scuip vinul în față. Mda. Vedeam cum se duc dracului briza, muzica, libertatea și autostrada și trăgeam de ele și din țigară sperând să mai rămână un pic, dar deja îmi venea să o dau cu capul de masă. Simțeam o turbare de-asta care îmi bloca gâtul și nu știam ce să îi mai spun. De ce dracului am făcut asta, mi-am zis mie însămi, cu voce tare, nici nu mă așteptam. Păi și ce vrei acum, să depănăm amintiri ca doi tipi care fac armata împreună, să bârfim despre ca două bătrâne pensionare, să ce? Nu știu, ce vrei? Voiam doar să-mi confirm niște lucruri. Ce lucruri? Ce vrei să știi, că ești mai bună decât mine sau ce? Cine au fost ăilalți doi? Că ai menționat 3. Nu contează, îi spun, nu mai contează. Nu am venit să îi bârfesc pe ei, cum zici tu. Am venit, nu știu de ce, mai mult dintr-un impuls. Credeam că e timpul, în sfârșit, să ne cunoaștem și oficial. Bună! Hai că nu-mi vine să cred, ce să-ți spun! Total neverosimil. Știu, sunt sută la sută sigură că ai venit aici să te plângi că ți-am furat bărbatul, nu știu ce vrei, să mă scuipi, vrei să mă scuipi, fă-o și dă-i drumul de aici! Și îi sclipeau ochii. Ești cu el? Am întrebat-o. Ce te fute pe tine grija, mi-a tăiat-o scurt. Ah, ce-mi venea să o pocnesc. Dacă vrei să știi, i-am dat papucii. Prea imatur, prea coleric. Asta vrei să știi, de ce-am făcut-o? Ca toate femeile care mor când le lasă universul pentru alta? Desigur, clar. A meritat să îl las pentru altcineva, dacă te încălzește. Sunt aici cu altcineva. Doarme acum. Nu voiam să știu de ce a plecat, de ce cu tine. Te știam, știam cine și cum ești. Adică ce vrei să spui?! Că ce, cum sunt? Ești doar o femeie nesigură, mai nesigură decât mine. Extraordinar, mulțumesc!

Chiar s-au întâmplat astea? Îmi venea să întreb, mă întrebam în sinea mea de ceva vreme, dar nu băga de seamă, iar privea aiurea, nu vedea cum mă holbam. Ar fi fost aiurea, aș fi părut poate un tâmpit care o întrerupe cu întrebări și mai tâmpite, așa că am tăcut.

Mda, cinismul ăsta… nu, mă, nu vreau să știu nimic, te cunosc deja, știu totul. Zău? Cum așa, de unde până unde știi tu totul despre mine? Din niște fotografii făcute acum mulți ani. A căscat ochii mari, a râs. Cum știi tu totul despre un om din niște fotografii? Hahahaha. Hai că mă speriasem, credeam că o să am o seară doar a mea și, când colo, stau la masă cu o nebună. Iartă-mă, dar trebuie să plec. S-a ridicat. A plecat.

Asta a fost tot?, întreb, în sfârșit.

Nu, m-am ridicat după ce am fost sigură că nu mă mai vede, că s-a întors de vreo două ori, am urmărit-o și, pe o stradă mai liniștită, am prins-o din urmă chiar în dreptul unei tufe de bougainvillea roșie care atârna mult în stradă, făcea un fel de semi-tunel, o boltă întunecoasă. Acolo am tras-o de bluză, am întors-o spre mine și i-am înfipt în gât paharul de vin din care băusem și pe care-l spărsesem de balustrada scărilor restaurantului, la plecare.

A tras puternic din țigara aia nenorocită. Avea un zâmbet de zici că era fucking monalisa. Pe când eu nu-mi mai simțeam pulsul, eram paralizat și cu gura căscată larg, că mi-a împins, ușor, cu mâna, mandibula în sus. Am tresărit și a râs de mine când m-am tras înapoi.

What the fuck!

Nu sunt eu, hei, hei, respiră! Nu sunt eu. De fapt, povestea a continuat nu așa, ci cu mine făcându-mă praf și pulbere pe terasa aia nenorocită până pe la vreo 3 dimineața. Singură și la mila chelnerilor care veneau ca niște moraliști și din ce în ce mai fără chef la masa mea. Dar aș fi vrut, asta voiam să îți spun, că așa aș fi vrut să se deruleze totul, că asta aș fi vrut să îi fac eu ei, atunci, în seara aia. Voiam să o omor. Pentru că sunt un om violent. Pentru că sunt un om cu pofte, un om impulsiv. Doar că ea a murit trei zile mai târziu, pe când eu eram deja înapoi în țară, înapoi la muncă, și la viața mea cu toate ale ei.

Nu știu ce să cred, nu te cred…

Crede-mă, am martori. Prea mulți ca să fie ceva în neregulă. Am avut un performance imediat ce m-am întors în țară. A doua zi am plecat din Sicilia de dimineață, seara am avut eveniment. Apoi altul, în alt oraș, a doua zi, apoi o serie întreagă, și pe la mare, de unde am evadat apoi în Bulgaria. Știi restaurantul ăla, Peștișorul de aur? M-am dus acolo și m-am îndopat cu guvizi prăjiți, midii trase în unt, lămâie și mărar și nu mai știu câte carafe cu vinul casei - foarte bun, btw. Apoi m-am întors înspre Vama Veche cum ar veni, dar m-am oprit la prima localitate de la graniță, localitate e mult spus, e acolo o construcție dărăpănată, care-și spune pretențios pensiune, deși arată ca un grajd decrepit, numai că e chiar pe malul mării și, în afară de mine și bulgăroaica sictirită care se ocupa de șandrama, nu mai era absolut nimeni acolo. Mint, mai erau doi cai într-un țarc înconjurat de niște stejari imenși… dacă am greșit cu ceva, atunci am greșit gândindu-mă la cum să asasinez o femeie fără să fiu prinsă, dar cam atât. Cine nu s-ar fi gândit la asta în locul meu, acolo, brusc cu ea în față, de nicăieri? E un clișeu enorm, ce dracu, chiar e cel mai odios dintre ele, dar tot un clișeu, un loc comun, o banalitate. Înșelata o găsește singură pe cea care i-a distrus lumea. Și na, oameni suntem, ca să mai spun un clișeu cât casa de mare. Și, tocmai pentru că suntem oameni, ne trezim gândindu-ne cel puțin o dată de-a lungul vieții, că vrem să omorâm pe cineva, cu motiv sau fără. Femeile nu fac nici o excepție.

Și a zâmbit iar, chinuit de data asta, am văzut-o. Și știu că m-am gândit că da, poate că da, că așa e. Nu de-asta fugisem după ea? Nu de-asta eram oare acolo, atunci, lângă ea?

Dar tu de ce ai venit?

Vreau doar să mă fut, i-am spus fără să deschid gura.

S-a ridicat. M-a luat de mână și am plecat. Mi-a dat ce voiam. O gumă Turbo cu surprize.

Împreună

Sara s-a lovit iar, și a început să plângă încetișor. Nu de durere, ci de ciudă că trebuia s-o ia de la zero chiar și cu lucrurile cele mai simple. De pildă, învăța să meargă, tot pas cu pas, ca acum șase ani, doar că între timp unele lucruri se schimbaseră. Nu mai vedea ca înainte și auzul i se ascuțise, de parcă până atunci ar fi avut dopuri în urechi. Se folosea de el pentru a-și găsi direcția, însă cu obstacolele se descurca mai greu.

Părinții ei au mai dormit un timp împreună, până când, la insistențele mamei, tatăl și-a luat perna, câteva haine și obiecte de toaletă și s-a mutat în biroul de jos. Măcar așa au scăpat de certurile care se desfășurau de fiecare dată la fel. Ea îi adresa un torent de reproșuri, într-un crescendo ce pornea în șoaptă și se termina cu țipete, pe când răspunsul lui urma tempoul invers; întâi încerca timid să se justifice, apoi își recunoaștea vina și își cerea iertare cu vocea gâtuită ca în final să se dea bătut și să tacă resemnat.

Iar într-o zi a plecat de tot. I-a auzit mașina demarând într-un nor de praf printre platanii de la marginea drumului, iar când aceasta a dispărut după linia orizontului s-a întors către puzzle-ul rămas pe masa de cafea. El obișnuia să petreacă ore întregi aplecat asupra cartonașelor colorate, aranjându-le atent în teancuri plasate strategic. Ea trebuia să potrivească piesele la locul lor, și se bucura de fiecare reușită. Mama, în schimb, își pierdea repede răbdarea și pleca la bucătărie, de unde revenea cu lapte și brioșe calde.

Se mișca altfel dintr-un loc în altul, sărind printre obstacole ca o broască sau ca o vrabie, pe o traiectorie de forma unei linii frânte. O dată ce învăța un drum, îl putea parcurge cu o viteză mult mai mare. Câteodată, rar, găsea câte o scurtătură. Cu nerăbdarea de copil, i se părea că totul se petrece într-un ritm ucigător de lent, și așa și era, pentru că abia după câteva luni a putut să ajungă iar din camera ei până în bucătăria de la parter.

Nu pricepea de ce-l gonise de acasă. Dacă era cineva de vină, atunci numai ea, Sara, era aceea. Ar fi vrut s-o pedepsească pentru această nedreptate, însă nu știa cum și se concentra în continuare pe drumurile prin casă. A inventat un joc de șotron, în care sărea dintr-o încăpere în alta. Acum ajungea cât ai clipi în bucătărie, de acolo în pod, în fostul birou al tatei, în garaj și tot așa. Cel mai greu îi era să coboare în beci, dar acolo nici nu-și dorea să meargă. O speriau țevile ruginite, pânzele de păianjen și vechiul boiler, care scotea zgomote stranii. Doar afară n-a reușit să iasă, oricât s-a chinuit.

Într-o zi își juca șotronul când s-a petrecut ceva ciudat: exact în clipa în care a ajuns în bucătărie, un pahar a căzut de pe masă și s-a spart, iar mama a coborât scările speriată. Fetiței i-a venit o idee. Avea nevoie doar să înțeleagă cum spărsese paharul.

Asta nu i-a luat prea mult. Trebuia să-și fixeze ca destinație centrul „țintei” și să sară fără nici o ezitare, așa cum lovești o bilă la biliard. Mergea însă doar cu obiecte mici și ușoare, altfel o durea și simţea că se sparge în bucățele care se îndepărtau cu iuțeală unele de altele, apoi încetineau și reveneau resemnate la locurile lor.

În săptămânile următoare Sara și-a folosit noua „armă” ca să-și chinuie în fel și chip mama. Odată i-a doborât verigheta de pe etajera din baie și a împins-o departe sub cadă, altădată i-a răsturnat în pat paharul cu vin de pe noptieră. Noaptea pornea televizorul, cu sonorul la maximum. Treptat, a câștigat în forță, viteză și precizie, iar gluma ei preferată era acum să lovească fotoliul în care citea, apoi, cât putea de repede, să zgâlțâie candelabrul din tavan. Pentru a spori efectul, mai răsturna și o vază sau o farfurie, iar mama fugea îngrozită în curte, încredințată că are loc un cutremur. Fetița se distra de minune, în timp ce biata femeie își pierdea mințile.

După fiecare sperietură își suna sora, iar ea trăgea cu urechea. Mătușa Silvia îi dădea mereu aceleași sfaturi. Să se mute odată din casa aia. Undeva în oraș, în mijlocul oamenilor. Să plece într-o vacanță. La mare. Să-și reia viața socială. Sara nu știa ce-i aceea viață socială, dar de mare își amintea cu plăcere, mai ales de mersul în apă cu tata. Atunci i se făcea dor de brațele lui bronzate, în care o strângea când o speriau valurile prea mari. Pe el nu-l suna să-i ceară ajutorul. Rarele discuții între părinții ei erau reci, administrative. Mama răspundea scurt, cu da sau nu, și închidea brusc. Asta, într-o seară, a înfuriat-o atât de tare încât s-a repezit în dormitor și s-a aruncat cu toată puterea asupra patului în care dormea. Obiectul a gemut ca un hipopotam întărâtat și s-a depărtat cu o palmă de perete, iar una din noptiere s-a răsturnat pe podea. Speriată de propria putere, fetița a fugit în camera ei. După o vreme, simțindu-se vinovată, a ieșit din ascunzătoare, dar mama nu mai era acolo.

S-a întors abia peste câteva zile, însoțită de o femeie înaltă, îmbrăcată în alb. Curioasă, s-a strecurat după ele în bucătărie. Femeia în alb semăna cu învățătoarea ei, și purta la gât un instrument ciudat, format din două tije metalice, unite într-un tub flexibil. Părea doctoriță, și Sara s-a temut că mama ar putea fi bolnavă. Deodată însă, tijele s-au ridicat singure și s-au îndreptat către ea, urmate de privirea pătrunzătoare a necunoscutei. A sărit ca arsă până sus, în pod, în cel mai îndepărtat colț al casei. De acolo le-a auzit cum deschid pe rând toate ușile, apropiindu-se în tăcere. Când au urcat scara podului a fugit iar, de data asta în camera ei, și s-a ascuns în lada păpușilor. Știa că femeia aceea îi vrea răul și aștepta împietrită inevitabilul. S-a făcut cât a putut de mică și s-a rugat atât de tare să dispară încât, cumva, a adormit. Când s-a trezit, era înconjurată de zgomote noi și voci străine.

În lada aceasta își culca păpușile înainte de se băga ea însăși în pat. Le putea spune numele dintr-o răsuflare: Nina, Marta, Betty, Stella, Alma, Mona, Bertha, Dora, Gina, Mimi, Rely, Bela, Sara. Sara era cea mai specială — fusese prima și împărțeau același nume. Era și primul cuvânt pe care l-a rostit, în ziua în care a împlinit un an, arătând cu un degețel roz păpușa dolofană și blondă ca ea. Când s-au mutat, cele două Sara au călătorit împreună fără să știe, în lada de lemn încuiată cu un lacăt sclipitor ce contrasta cu scândurile ei vechi și întunecate.

Subscribe now

Noua casă era mult mai mică și, cel mai important, se afla în oraș. Mamei nu-i trebuiau toate camerele și curtea întinsă a celei vechi și avea să ajungă repede la serviciu. Ce bine că te-am ascultat!, a auzit-o la telefon. Totul miroase a nou, vino și tu s-o vezi. Mătușa răspundea că va veni curând, dar mama trebuia să promită la rândul ei că va pleca în vacanța aceea la mare.

Sarei nu-i plăceau adulții care nu se țineau de cuvânt, și nu-i plăcea nici casa asta ca o cușcă de șoareci. La parter avea un living modest, o bucătărie în care nu gătea nimeni și o baie cu o gură de aerisire ce dădea în peretele casei vecine. Un hol meschin, îngustat și mai rău de un cuier, ducea la intrarea din față. Dimineața, când mama pleca la muncă, Sara stătea la capătul holului și privea afară prin deschizătura ușii până când aceasta se închidea, iar cheia se învârtea de două ori în mecanismul nou al broaștei. Asta făcea și înainte, în casa veche, dar acolo aștepta Tina, fluturându-și veselă coada și ridicându-se cu labele din față pe hainele proaspăt călcate ale maică-sii, care încerca degeaba s-o alunge. Aici, ușa se deschidea direct în stradă, unde cele câteva trepte coborau direct printre oameni grăbiți și mașini zgomotoase.

Zilele erau toate la fel: dimineața o conducea pe maică-sa, urca în pod, stătea cu păpușile, apoi pornea să exploreze, în căutare de lucruri noi. Curând, însă, n-a mai avut nimic de descoperit. S-ar fi jucat, dar cu cine? Nu erau aici nici motanul Freddie, care sărea în sus ca apucat când îl împungea în somn, nici bunica Mary, căreia îi vărsa zaharnița în ceaiul de mușețel, nici domnișoara Stanton, vecina, căreia îi desfăcea agrafa din păr, făcând-o să-și piardă cumpătul și s-o arunce cât colo. Chinezăria dracului, striga ea spre amuzamentul fetiței. Aici nu venea nimeni, iar Sara se plictisea cumplit.

Stătea pur și simplu degeaba, în pod, când a simțit că i se face frig, deși era o zi frumoasă de primăvară, în care snopuri groase de raze de soare pătrundeau din belșug prin lucarnă. Apoi, din spate, o voce necunoscută a întrebat-o cum o cheamă. Sara, a răspuns ea. Dar pe tine? Pe ea Bethany. Pot să-ți spun Betty? Am o păpușă pe care o cheamă tot așa, vrei să ți-o arăt? Fetița Betty era mai mică decât ea, dar nu cu mult, și semăna cu una din colegele de la școală, doar hainele îi erau diferite. Purta un șorț cenușiu, ce părea să fi fost odată alb, peste o rochiță lungă și neagră, dintr-un material aspru. Pe cap avea o bonetă cu dantelă, de sub care ieșeau două codițe lungi până sub umeri și cam murdare, iar picioarele micuțe îi erau încălțate în niște pantofi prea mari, din piele neagră, cu barete late și tocuri butucănoase. Nicio prietenă de-ale ei nu purta asemenea haine, dar ele nu erau aici, așa că i-a zâmbit și nu s-a mai gândit la asta. Vrei să ne jucăm de-a v-ați ascunselea? Deși nu cunoștea casa, Betty era mai iute decât ea și n-a durat mult până când Sara s-a bosumflat și n-a vrut să mai continue.

Prezintă-mi atunci păpușile tale, i-a cerut Betty, iar Sara n-a știut ce să spună și a tăcut încurcată. Hai să le născocim amândouă poveștile, a propus tot Betty. Hai, a sărit Sara, și a început ea. Marta, cea în trening alb, a ajuns campioană de gimnastică, iar sora ei, Mona, doctoriță la spital, unde a și îngrijit-o pe Marta când aceasta și-a rupt piciorul la antrenament. Astfel s-au și împăcat după o ceartă mai veche, pe un băiat pe care-l plăceau amândouă. Apoi, a venit rândul lui Betty, iar Dora, cea cu pielea arămie, a devenit spălătoreasa bogătașei Bertha și a fiicelor sale Stella și Mimi. În timpul liber Dora le învăța pe cele două spaniola, pe care o știa din familie. Stella se purta frumos cu Dora, pe când Mimi o pâra Berthei, mințea și-i punea porecle înjositoare.

Sara nu înțelegea tot ce spunea Betty, și, cum îi era rușine să întrebe, vorbea ea mai mult. Așa a ajuns să-i povestească despre cât de bun era taică-său, cum o lăsa să facă tot ce voia, cum mama îl gonise de acasă, și cum se răzbunase ea pentru asta. Betty s-a oferit s-o ajute să-i joace o nouă festă mamei, iar Sara a spus că da, ar fi amuzant, mai mult ca să nu pară fricoasă. De fapt, n-o uitase pe femeia în alb și se temea că ar putea reveni.

Au așteptat cuminți să se întoarcă de la serviciu. De obicei nu întârzia dar azi ceva se întâmplase, pentru că au trecut minute, apoi ore, până când au auzit cheia învârtindu-se în broască. Cum ușa a rămas în continuare închisă, s-au apropiat și au tras cu urechea. Afară traficul se mai domolise și nu le-a fost greu să audă cele două voci care-și luau pe rând rămas bun una de la cealaltă, doar ca să găsească imediat un nou subiect de discuție. Când, în final, ușa s-a deschis, lângă silueta mamei se mai găsea o alta, a unui bărbat care nu era tatăl Sarei.

Însă înăuntru a intrat doar ea, cu un zâmbet nou pe față. Fără să aprindă lumina, și-a turnat un pahar de vin, a pornit pickup-ul, iar din difuzoare s-a auzit un cântec ritmat. A început să danseze, mai întâi reținută, ca și când s-ar fi simțit privită. Pe urmă, cu fața ascunsă în păr, a prins curaj: a ridicat mâinile, iar mișcările i-au devenit ample și fluide. Sara nu-și mai văzuse mama așa și o urmărea vrăjită. Când Betty i-a șoptit ceva la ureche a dat din cap fără s-o asculte. Sunetele prelungi ale unei melodii noi se înșiruiau alene, prin bezna subțiată doar de strălucirea rece a unui bec de afară, ce pătrundea prin ferestrele mici ale bucătăriei. Își văzuse de multe ori părinții dansând pe aceste acorduri. Și-a amintit de podeaua crăpată sub covorul verzui, în ale cărui desene deslușea de fiecare dată alte forme, de masa grea ca un elefant, de vaza bondoacă plină cu flori culese din curte și de lumânările cu cocoașe de ceară topită în a căror lumină se mișcau cele două umbre înlănțuite.

Dar mama a oprit muzica și s-a încruntat, ca și când cântecul i-ar fi amintit brusc unde se află. Atunci a văzut și semnul. Era momentul să apese comutatorul de pe perete, iar ceea ce a urmat a suprins-o teribil.

În mijlocul încăperii, prietena ei plutea într-un fascicul de lumina albă. Se lungise și se subțiase, ca și când o forță nevăzută ar fi tras de extremitățile corpului ei micuț. Pielea îi era translucidă, iar chipul schimonosit într-un țipăt tăcut. În jur, contururile se estompau iar culorile se amestecau și formau un carusel care se învârtea încet. A văzut apoi imaginea alterată a maică-sii, cu privirea înghețată de groază. A văzut cum mâna i se contorsionează și scapă paharul care cade în sus, a văzut cum fuge, pierzându-și în întuneric mai întâi capul, doar un punct la capătul unei linii, pe urmă, ca trase de un elastic, trunchiul, mâinile și picioarele, într-un vârtej care se aștepta s-o înghită și pe ea dintr-o clipă în alta.

Dar, la fel de brusc, vârtejul s-a oprit, lumina s-a stins, liniile s-au refăcut, iar întunericul și liniștea au ocupat din nou casa. Prin ușa deschisă de la intrare a auzit frânele unei mașini, o bufnitură, niște strigăte de ajutor. Și-a amintit de un vis urât, în care cel care striga era tatăl ei. A chemat-o pe Betty, ea putea ieși afară, dar fetița dispăruse. N-a știut ce să facă altceva decât să se întoarcă în lada cu păpuși, singurul loc unde se simțea acasă. S-a cuibărit între ele și a jurat că nu va mai ieși niciodată. Apoi a închis ochii și a căzut în acel somn greu în care nimic n-o putea atinge.

Când s-a trezit îi era frig și auzea un scâncet, ca al unui cățel abia născut. S-a dezmeticit cu greu, a cuprins-o în brațe pe femeia de lângă ea și i-a ținut capul în palme, ca pe cel mai de preț lucru din lume. Și-a cerut iertare și au stat așa între păpuși, în tăcere, până când scâncetul s-a oprit. Nu-ți face griji, mamă, te-nvăț eu tot, a spus Sara, și i s-a ghemuit fericită la piept. Și, împreună, îl aducem și pe tata înapoi.

Leave a comment

Share

Share Nowhere Nation

— Îl știți pe Barry Broscoiul? Adică, sigur că-l știți...

— Barry Weiss?

— Nu-i știu numele de familie, dar băieții îi zic Broscoiul. Din cauza...

Își strânse pumnii în dreptul ochilor.

— Da, el e.

— Chiar îl cheamă Barry Weiss?

— Da.

Chicoti^[1] ca un copil.

— Probabil că sunteți la curent și cu halucinațiile lui.

— Femeia roșie care-i reproșează tot soiul de atrocități de prin războaie.

— Da. Acum, după cum știți, Barry Broscoiul a fost în Iraq. Fallujah. Divizia 82 aeropurtată. A văzut multe pe-acolo. O fi și făcut, cine știe. Bănuiesc că o avea PTSD, poate vreo formă de schizofrenie, nu vă-ntreb că știu că n-o să-mi spuneți. Dar femeia roșie i-a aterizat în tărtăcuță din altă parte.

Se opri pentru a amplifica efectul dezvăluirii, iar doctorul îi făcu pe plac:

— Sunt numai urechi.

— Uite de-aici.

Își lovi de două ori tâmpla cu degetul.

— Iar eu m-am ales cu ea de la taică-meu.

— Vrei să dezvolți?

— Da.

Se foiește.

— N-aveți cumva niște Coca Cola? Mor de poftă...

— Ba chiar am. E un frigider mic în spate, sub fereastră. Poți să-ți iei singur.

Deschise o cutie și sorbi zgomotos.

— Numai pentru Coca Cola și tot aș vota oricând capitalismul. Mi-a povestit odată un român că statul comunist a încercat să copieze Coca Cola, doar că rezultatul a fost o poșircă apoasă cu iz de zeamă de murături. Culmea e că oamenii se băteau pe ea, pentru că nici aia nu se găsea. Mă rog, adevărata culme e că, la treij' de ani de când Gorbaciov a făcut suveniruri pentru turiști din zidul Berlinului , oamenii au uitat de cozile alea.

Sorbi din nou cu poftă.

— Cu cititul… n-ați ajuns la Malandala.

— Poftim?

— Mai bine, nu-i cea mai bună carte a mea. În fine, acolo e o bucată... la un moment dat, cerul de deasupra orașului Lebanon^[2], Kansas se-nnegrește sau, mai bine zis, înroșește, pricinuindu-i lui Teddy Kowalczik, un tânăr fermier, o sperietură zdravănă. Teddy ăsta-i personajul principal, și n-ar trebui să fie așa de ușor de speriat; vedeți dumneavoastră, e veteran de război, a omorât gălbejiți cu ghiotura în Vietnam, sau cel puțin așa se laudă. Până la urmă, norul roșu se pierde către est, stropind în calea sa preria nesfârșită unde-s înmormântați toți indienii ăia, nativii americani, cum trebuie să spui acum, cu picături grăsuțe de sânge, ca niște greieri stacojii. Dacă Teddy Kowalczik ar fi avut o lunetă sau un binoclu prin care să se uite ar fi constatat că norul era format dintr-o mulțime de femei înaripate, care zburau umăr la umăr dinspre Colorado către Missouri. Și ar mai fi văzut Teddy cum, din când în când, câte una din ele se desprindea din grup, lăsând o gaură ce era repede astupată de celelalte, și cobora în picaj spre pământ. Mai târziu, mai mulți fermieri cu frică de Dumnezeu aveau să jure cu mâna pe Biblie că le văzuseră pe marginea autostrăzii 281, urmărindu-i cum se duc la treburile lor, fără să spună nimic, doar fluturând din aripi și sângerând peste lanurile de porumb. Teddy Kowalczik însă nu le-a văzut pe autostradă, ci în propria casă, în care locuia singur, de când părinții i se prăpădiseră într-un accident de mașină iar cei doi frați mai mici, sătui de porumb, se mutaseră mai la vest să cultive legal marijuana. Femeia venea în fiecare seară la el în dormitor și-l privea cum stă lungit în pat. În restul zilei, n-o prea vedea. Avea față de gălbejită, deși asta nu era ușor de distins, fiind toată numai carne vie, așa cum văzuse în Vietnam că rămâneau corpurile prăjite de bombele cu napalm. Aripile care-o țineau în aer erau făcute din pielea arsă și chircită pe spate. I-a zis Lynn^[3], după cum auzise că le chema pe multe din curvele din Saigon, și a-nceput să-i povestească, stând așa, în pat, ce făcuse toată ziua, de problemele lui cu recolta, cu ratele la bancă și așa mai departe. Ea nu spunea niciodată nimic, da' câteodată-l privea într-un fel anume și-atunci pe el îl apuca plânsul și cânta Make the World Go Away.

Dădu peste cap ultimele înghițituri de cola.

— Ei, ce ziceți?

— Că seamănă într-adevăr foarte tare cu viziunile lui Barry Weiss. Câți ani aveai când ai scris chestia asta?

— Douăzeci în cap. Luam turele de noapte la recepția unui hotelaș din Soho, băgam cafele și scriam. Mă rog, nu numai cafele.

— Și legătura cu tatăl tău?

— Păi, ăsta era un vis de-ale lui. Avea mai multe, da' ăsta mi-a plăcut mie cel mai mult, că-mi imaginam tot roșul ăla prelingându-se din cer. De câte ori îl avea se trezea și plângea. Stătea pe marginea patului cu-o țigară aprinsă-n colțul gurii, se uita-n gol și i se-nnodau lacrimile-n barbă.

— Ce se-ntâmplă mai departe cu domnul Kowalczik?

— Chiar vă interesează?

— Da.

— Deci nu vreți să luați Malandala s-o citiți. Ok atunci. Doi dolari mai puțin pentru mine. Păi, Teddy al nostru abia aștepta seara, să stea de vorbă cu Lynn, chiar și-așa, unilateral, problema era că-l enerva sângele care picura din carnea dezbrăcată de piele a femeii și-i murdărea covorul, dușumeaua, mobila și ce lucruri mai avea prin cameră. Ba de multe ori găsea sânge și-n paharul cu whiskey de pe noptieră, iar Teddy se prindea doar când sorbea din el și-i simțea gustul sălciu. Oricât ar fi frecat, petele nu ieșeau și pace și atunci i-a venit ideea să aștearnă pe jos folie de plastic. Mulțumit de rezultat, a continuat să acopere cu folie toate lucrurile de prin casă. La sfârșit s-a înfășurat el însuși în plastic. Din păcate, exact ca taică-meu, avea prostul obicei să se trezească și să fumeze câte o țigară, i se părea că-l liniștește, iar într-o noapte a adormit cu un Camel aprins în gură, plasticul a luat foc și mai departe vă puteți imagina. Lynn a-ncercat să-l salveze dar, dând din aripi, mai rău a-ntețit pălălaia. Unii, citind cartea, au fost de părere că asta ar fi și intenționat. Cine știe. Apoi îl vedem pe Teddy bătând în zadar la poarta raiului. Un sfânt Petru cu abdomenul lucrat, într-un tricou negru de bodyguard care pleznește pe el, îl tot refuză și până la urmă, enervat de insistența lui Teddy, îi arde și-un șut în cur. Cară-te mă de-aici! Criminalule! Amărâtului nu-i venea să creadă. Păi, el nu omorâse decât gălbejiți — comuniști care ardeau Biblii și-l urau pe Iisus. Până și preotul regimentului îl asigurase că-i în regulă, ba chiar că era de datoria lui ca bun creștin și patriot să curețe cât mai mulți. Doar nu le-ar fi dat Dumnezeu toate mitralierele M60 și M61 și tancurile "Zippo^[4]" și rachetele și elicopterele Cobra dacă n-ar fi vrut să le folosească. Ce ziceți, nu-i așa că-i greu să vii cu-o supriză mai urâtă ca asta?

— Da. Păcat că nu s-a întors nimeni să povestească.

— Aici mă dezamăgiți. Dumneavoastră n-ați auzit de internet?

— La vârsta mea, prefer să mă țin departe. Nu-s vreun amish, dar mai am prea puțin timp rămas ca să-l pierd în felul ăsta.

— Aici suntem pe aceeași lungime de undă. Da' totuși, dac-ați avea curiozitatea să-ncercați, ați găsi la primul click cel puțin o mie de inși care-au făcut drumul dus-întors, dispuși pentru o sumă mică, uneori doar un dolar, să-și descrie cu lux de amănunte toată experiența ălora dornici să-i asculte. Iar ăia, țineți-vă bine, sunt cu milioanele.

— Te miră?

— Nu. Bănuiesc că pe dumneavoastră nici atât.

— Mă miră doar numărul lor. Înainte, nu bănuiam că-s așa mulți.

— Păi, poate nici nu erau. În fine, să revenim.

— La Barry, mai întâi. N-a fost în armată și în Iraq nici atât. De fapt, nici nu cred c-a trecut vreodată la vest de Shenandoah. Locuiește în pivnița maică-sii, unde are o conexiune rapidă la internet și așa poate călători oriunde. Nu-i greu de înțeles de ce și-a ales rolul ăsta, dar altfel n-ar omorî o muscă. Un Travis Bickle mare și pașnic.

— Și cu ce schimbă asta lucrurile?

— Păreai foarte convins de povestea lui.

— Dacă n-a pus piciorul în Iraq și s-a căptușit cu halucinațiile alea urâte doar din cartea mea, asta ar trebui să mă facă să mă simt și mai vinovat, așa-i?

— Bineînțeles că nu, dar se poate întâmpla. Te simți?

— Deloc. Mi-e totuna dacă Barry a-mpușcat teroriști în Fallujah pe bune sau doar în cine știe ce joc video, sau la el în cap. O groază de flăcăi se cred fete și statul le plătește operațiile care transformă-nchipuirea într-un surogat de realitate, pe când Barry al nostru ajunge la balamuc, îndopat cu haloperidol, flufenazină și clorpromazină până-l ia tremuriciul ca pe Cassius Clay. Păi, vi se pare corect? Ia să pună mâna statul să ridice o bază militară falsă, cu tot ce trebuie pentru cei ca el, să se mute acolo și să depene la bar povești din război și așa mai departe împreună cu colegii de halucinații.

— Nu-i chiar așa simplu.

— Ca să știm asta ar trebui mai întâi să-ncerce cineva. Da' nimănui nu-i pasă de băieții ca Barry. Nu-i țară pentru bătrânu' Barry.

^[1] Aluzie la cântărețul Barry White. (n.a.)

^[2] Orașul Lebanon, Kansas este situat în centrul geografic al Statelor Unite (n.a.)

^[3] Stâlcire a numelui vietnamez Linh (n.a.)

^[4] Tanc M67 cu aruncător de flăcări (n.a.)